2012, Anul I. L. Caragiale – 100 de ani de la moarte


ANUL CARAGIALE

de Florin Toma

In 2012, se împlineşte un secol de când s-a stins I. L. Caragiale, la Berlin (şi, doar se spune, căci opinia pudică ocroteşte cu milosârdie acest detaliu, deci, se spune că a răposat în braţele unei focoase duduci, încercând să şteargă, prin eforturi „titanice” diferenţa de vârstă dintre cei doi, ea – 25, el – 60 de ani… deci, iată că însăşi scena de final a vieţii Maestrului, o viaţă, la urma urmelor, aidoma volumului intitulat la fel, „Momente şi schiţe”, aşadar, scena ultimă – un fel de „moment” al extazului constituţiei precare ce-l plasează pe pehlivanul nostru naţional într-o doar „schiţă” a eternităţii, vă mai aduceţi aminte, nu-i aşa, cum se încheie „O scrisoare pierdută”?, cu replica lui Pristanda: „Curat constituţional! Muzica! Muzica!” – ei bine, scena finală a vieţii lui Caragiale împrumută ceva din acel melanj de aplicaţii estetice derulate în meta-comic, adică disoluţia grotescului în ridicol şi a parodiei în caricatural, tipice numai personajelor din opera sa!)…
Dar, gata, ştim: viaţa nu înseamnă opera! Însă, totodată, trebuie să recunoaştem că în acest an, peste Caragiale nu se poate trece. Nu se poate, fiindcă suntem obligaţi din două motive, două exigenţe morale: 1) că ăsta-i anul, 2012, n-avem ce-i face, când se împlinesc fix 100 câţi s-au scurs de la moartea lui şi de când suntem singuri (fără el, dar, atenţie, şi cu el!) şi, apoi, 2) tot anul acesta, 2012, vor avea loc alegeri locale şi generale (iar, când auzim de alegeri, ştim cu certitudine că spectacolul e asiguripsit, deoarece e rost de „O scrisoare pierdută”, ce se va juca, nesmintit, peste tot, de la ultimul cătun prăfos din măruntaiele ţării, până la palatele luxoase de pe cheiurile Dâmboviţei!).
Semnele lui Caragiale sunt însă neschimbate. Ca şi la sfârşitul anului trecut. Ca şi din anul de dinaintea anului trecut. Ca şi acum trei ani. Şi tot aşa… ca şi acum un veac. În sensul că avem acelaşi Maestru, constant şi peste tot. Ca o picătură de otravă festivă, pe care o descoperim până la cel mai mic nivel al existenţei, până în cel mai insignifiant ungher al fiinţei naţionale. Până la stadiul de celulă a genomului, până acolo suntem „impregnaţi” de morbul (era să scriu moftul!) Grecoteiului!…
În România, asistăm la aceeaşi simfonie, repetată până la isterizare, a Marelui Nimic, a pastişei ce nu copiază absolut niciun model, fiindcă n-are nevoie, se consideră ea însăşi un reper, un model (şi, Doamne fereşte! să zici ceva urât, vreo vorbă nelalocul ei despre dânsa!). E cât se poate de normal ca ţara în care hiperbola „Şi Vodă-i un munte!…” este la îndemâna oricui să se creadă a fi fiind singura posesoare a adevărului universal, unica deţinătoare a pocalului cu genuin al lumii. De aceea, în România, constatăm că la fiecare început de an (sau, mă rog, oricând, la mijloc, la sfârşit, nu contează, rezultatul e acelaşi!), că, în ceea ce priveşte comportamentul public al cetăţeanului, nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi atmosferă neserioasă şi fără conţinut, fluşturatică şi nestatornică, inconştientă şi bezmetică, aceeaşi veselie smintită, acelaşi soi de hedonism de mahala, de Moşi cu aere de Prater. De bâlci cu Vasilache şi Mărioara, fluturând preten-ţii de Molière la curtea Regelui. Şi, bineînţeles, cu aceleaşi personaje caraghioase şi tâmpe, aceiaşi stupizi abisali, aceleaşi canalii voioase, aceleaşi primadone banlieuzarde, aceiaşi mitocani liniştiţi, aceiaşi mitomani neliniştiţi, aceiaşi ticăloşi îngălaţi în bonomie… Altfel spus, aceiaşi contemporani (ai lui Nenea Iancu, negreşit şi ai noştri, normal, ca brazii!), la care nici nu ştii ce să remarci mai întâi: prostia eroizantă magnifică, tembelismul nedureros de flagrant şi mârlănia sublim-rugoasă, ori ţopismul cu sclipici, delirul vulgar-melancolic şi ciocoismul cu fireturi…
Greu! Greu de tot va fi pentru curioşii (neaparţinând, fireşte, celebrului grup de cercetători britanici…!) ori antropologii din viitor, de peste (încă) un secol – aproape insurmontabilă dificultatea! – să descopere, să creeze, să alcătuiască, să elaboreze o paradigmă de funcţionare (pe orice axă posibilă!) a poporului român. Singulară. Liberă. Autonomă. Adică, în afara ecuaţiei Caragiale. Fără să fie prezent factorul Nenea Iancu. În lipsa faimoasei constatări: „C’eşt’ copil?!”… Mission impossible!
Dar, pentru că un tânăr moralist al Cetăţii îi îndemna, de curând, pe comentatori, analişti şi vectori de imagine să nu mai răspândească depresii prin luările lor de poziţie, fiindcă, spunea el, optimismul este o formă de politeţe, vom încheia şi noi într-o notă sprinţară, altfel decât grosolăniile de până acum. Şi anume, singurătatea contemplaţiei la care ne-a „condamnat” Caragiale nu este adevărată. E falsă. Se simte de la o poştă matrapazlâcul. Cortina abia e-n stare să ascundă hărmălaia generală zglobie a încleştării noastre cu destinul neizbăvit. Pe care domnul A. Dandanache a sintetizat-o şarmant: luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă!
Aşadar, n-avem a ne face defel pricină de deznădejde. E bine, e anul Caragiale şi, în fond, cât se poate de constituţional, nu-i aşa?, ca noi, boboru’, să continuăm să jucăm, nesinchisit, la chilometru… Muzica! Muzica!.

Articol preluat din Viata Romaneasca. Lunar de cultura si arta fondat in 1906, numarul 1-2/2012

Sursa: http://www.viataromaneasca.eu/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s