Despre duhul maniei


A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Şi cîtă tre­buinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel pur­tător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sînt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.

De asemenea, nu putem păzi desăvîrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noas­tră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. „Căci s-a turburat, zice, de mînie ochiul meu” (Ps. VI, 8).

Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: „Mînia în sînul celor fără de minte sălăşluieşte” (Eccl. VII, 1; Septua-ginta). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde” (Prov. XV, 10; Septuaginta). Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: „Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1,20).

Nici podoaba şi chipul cel bun nu le putem dobîndi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: „Băr­batul mînios nu este cu bun chip” (Prov. XI, 25; Septuaginta). Drept aceea, cel ce vrea să vie la desăvîrşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi iuţimea, şi mînia, şi strigarea, şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea” (Efes. IV, 31). Iar cînd a zis „toată”, nu ne-a lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greşeşte sau să-l certe să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva, vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvîntul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca IV, 23) sau: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoşti” (Marcu VII, 23).

Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-i lasă să vadă soarele dreptăţii. Căci, pre­cum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel îm­piedicăm puterea văzătoare şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, cînd o pornim împotriva gîndurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă proorocul, zicînd: „Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Ps. IV, 5); adică aprindeţi mînia asupra patimilor voastre şi asu­pra gîndurilor rele, şi nu păcătuiţi săvîrşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvîntul următor: „.. .pen­tru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi” (ibidem); adică atunci cînd vin în inima voastră gîn-durile cele rele scoateţi-le afară cu mînie, iar după ce le veţi fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. îm­preună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui şi adăugind: „Soarele să nu apună peste mînia voas­tră, nici să daţi loc diavolului” (Efes. IV, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, soarele dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-1 mîniaţi prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin proorocul: „Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui” (Maleahi III, 20).

Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soare­lui nu ni se îngăduie să ţinem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mînia nu numai pînă la apusul soarelui, ci, întinzînd-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvîntul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cu­noştinţei şi din dreapta socoteală, şi să se lipsească de sălăş-luirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru (Matei V, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul pînă ce mînia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi.

Asemenea şi Apostolul, zicînd: „Neîncetat vă rugaţi” (1 Tes. V, 17) şi: „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini cuvioase, fără mînie şi fără gînduri” (1 Tim. II, 8), ne învaţă ace­leaşi lucruri. Rămîne, aşadar, ca sau să nu ne rugăm niciodată, şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii aposto-leşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori cînd sînt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sînt turburaţi, Doctorul sufle­telor vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei ne porunceşte ca nu numai cînd sîntem noi mîhniţi asu­pra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-1 tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorămînt, totuşi zice şi ea: „Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta” (Levit. XIX, 17) şi iarăşi: „Căile celor ce ţin minte răul spre moarte duc” (Prov. XII, 28; Sestuaginta). Deci şi acolo se opreşte nu numai mînia cu fapta, ci se osîndeşte şi cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeieşti, să ne lup­tăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca şi cînd acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie sau fiindcă e mai uşor să dobîndim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pri­cinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea, pînă ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvîrşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se cîştigă din înde­lunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea rău­lui aproapelui de către noi.

Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămîne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzesc patimile nevătămate, ci ele şi acope­ră, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au cîştigat îndelunga răbdare şi smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar cînd vine vreo pri­cină care îi stîrneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frîu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi tîrăsc cu şi mai multă vijelie şi săl-bătăcie spre pierzare pe călăreţul lor.

Căci şi mai mult se săl­băticesc patimile în noi cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem şi umbra suferirii, şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru între-lăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci, precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sînt liniş­tiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă cînd apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărită. De aceea cei ce caută desăvîrşirea blîndeţii sînt datori să pună toată strădania ca să nu se mînie nu numai asupra oa­menilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite.

Căci îmi aduc aminte de mine, cînd petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei şi o azvîrleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor, cînd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenei, cînd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Dom­nul, datori sîntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mîniei ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învîrti în minte gînduri viclene asupra fratelui. învăţă­tura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile pati­milor, decît roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă.

Căci celui ce urăşte pe fratele său ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur, aci nu văd oamenii vărsîndu-se sîngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă nu numai pentru fapte, ci şi pentru gînduri şi hotărîri, precum însuşi zice prin proorocul: „Iată vin să adun faptele şi gîndurile lor” (Isaia LXVI, 18). La fel zice şi Apostolul: „înseşi gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor” (Rom. II, 15). Dar însuşi Stăpînul, învăţîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: „Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecăţii” (Matei V, 12). Aşa stă în copiile cele bune (cuvîntul în deşert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scînteia însăşi a mîniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa-zisă înteme­iată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.

Iar leacul desăvîrşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne min­tea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deo­sebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cîrma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufle­tul, cîtă vreme ne va stăpîni duhul mîniei întunecîndu-ne min­tea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim cînd poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mînie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pămînteşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpîniţi de mînie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

(Sfântul Ioan Casian – Filocalia volumul I)

SURSA: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s