Invidia – lant greu ce incatuseaza inimi mici


În sufletul și în inima celui cu adevărat credincios și temător de Dumnezeu nu poate să se sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este îndemnul celui rău. Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt pentru creștinul adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în el, căci cei din jurul nostru sunt oglinde ale noastre.
Între multe patimi și slăbiciuni ale vieții omenești, în mrejele cărora alunecă și se zbat mulți, se plimbă răutăcioasă și invidia. După Sfinții Părinți, cel stăpânit de patima invidiei își pierde liniștea și pacea sufletească, atât de necesare pentru o viață duhovnicească așezată pe rânduiala Glasului Evangheliei.
Această stare apăsătoare a inimii se manifestă la început subtil ca o ușoară discrepanță dintre poziția ta și a celui care a reușit în anumite domenii de activitate și incapacitatea de a accepta și recunoaște reușita celuilalt. Apoi această stare de fapt se dezvoltă tot mai mult, depunându-se ca o funigine pe pereții inimii. Cel stăpânit de această frământare supraveghează mereu motive la cel pe care îl invidiază, pentru a-l condamna. Alții au definit această boală a sufletului ca incapacitatea de a înțelege starea de unitate a ființei umane, căci starea de bine a aproapelui ar trebui să ne bucure și invers.
În momentul când ne cuprinde invidia, uităm toate lucrurile bune pe care Hristos Domnul în marea Lui bunătate ni le dăruiește. Noi întoarcem spatele binecuvântărilor pe care le avem, ne ținem mintea și sufletul pironit în răutăți, rumegând numai ceea ce nu suntem sau nu avem. Psihologii sunt de părere că invidia este o emoție atât de incomodă, încât de multe ori facem eforturi mari pentru a nu-i simți împunsăturile dureroase. Alegem rolul criticului, spunând că obiectul invidiei nu are nici o valoare. Însă un ascultător atent poate simți foarte repede invidia în astfel de critici disprețuitoare, care pot răni foarte tare persoana căreia îi sunt adresate.
Invidia este, am putea spune, un păcat la modă. Dar cum și moda e trecătoare, ar trebui ca și invidia să plece la plimbare. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că invidia este “tristețea pentru succesul aproapelui” și se opune iubirii aproapelui, „așa cum rugina mănâncă fierul, tot astfel invidia macină sufletul“, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă că invidiosul “își face rău lui însuși înainte de a-l vătăma pe cel pe care îl invidiază, căci vrând să-l piardă pe altul se pierde pe sine însuși“.
Din invidie Lucifer, îngerul strălucitor și-a pierdut locul în Rai. Pizmuind fericirea primei perechi de oameni, care trăiau în bucuria cea de negrăit a Raiului, diavolul, în chip de șarpe, a ispitit-o pe Eva, îndemnându-o la păcatul neascultării.
Invidia naște ură, iar din ură se naște adeseori răzbunarea și un lanț nesfârșit de răutăți ce pot merge uneori mult prea departe. Omul stăpânit de invidie se întristează când vede binele și fericirea altora. Așa s-a întristat Cain ucigașul, văzând că jertfa fratelui său Abel a plăcut lui Dumnezeu și l-a ucis din invidie. Așa s-au întristat și lucrătorii viei din parabola Evangheliei, pentru că stăpânul le-a plătit și celor care au mers la lucru în ceasul al unsprezecelea, la fel ca celor ce au muncit din ceasul al treilea, adică din zorii zilei. Și așa s-a întristat și grecul Temistocle, care nu-și mai putea găsi liniștea, după ce rivalul său, pe nume Miltiade, a rămas biruitor în vestita luptă de la Marathon. „Ce ai tu ? Ce te supără ? Ce te doare ?“, l-au întrebat prietenii. Temistocle le răspundea plin de mânie: „ Sunt amărât pentru biruința lui Miltiade!“…
În măsura în care invidiosul se întristează de binele sau fericirea altora, în aceeași măsură se bucură de răul sau nenorocirea altora. Și un colț de zâmbet ridicat într-o clipă de durere a fratelui este suficient pentru a ne demonstra nouă înșine cât suntem de mici și cum pierdem pe Cale puținele agoniseli duhovnicești. O privire rece, o vorbă săgetată cu venin, o doză de indiferență la o emoție ce se vrea a fi împărtășită, oglindesc chinul lăuntric al celui ce uită că bucuriile sunt mai depline când sunt împărtășite, iar durerile sunt mai ușoare de trecut când sunt așezate și pe un alt umăr.
De ce ne este greu să acceptăm că pot fi oameni mai capabili ca noi ? Darurile sunt multe și felurite, iar diversitatea preocupărilor și capacităților ne face unici și indispensabili unii de alții, într-o comuniune frățească. Dacă nu înțelegem această chemare a omului de a trăi în armonie și în stare de bine cu cel de lângă el, ce folos mai are postul, rugăciunea, milostenia și toate celelalte fapte bune, dacă noi nu reușim să dăm la o parte nici măcar perdeaua invidiei de la fereastra inimii, pentru a vedea limpede minunățiile acestei vieți ?!
Câte exemple nu ne oferă viața de toate zilele ? Care plugar invidios nu vede că semănăturile vecinului sunt mai frumoase decât ale lui ? Care suflet mic nu se gândește mereu că alții sunt mai deștepți, mai apreciați și mai bine decât el ?! Și care fată sau femeie invidioasă nu vede că prietena are haine mai frumoase, bijuterii mai scumpe, sau te miri ce ?! E drept că societatea contemporană alimentează această stare apăsătoare prin spiritul de competiție, prin luxul exagerat al unora ce nu ezită să-l afișeze ostentativ, prin goana nebună după diplome și recunoașteri, prin coatele ce se dau la tot pasul pentru a fi cu un loc mai în față, sperând că poate de acolo „se vede“ mai bine „apusul de soare“, prin discrepanțele tot mai mari între cei cu stare și cei ce reușesc să-și ducă traiul de pe o zi pe alta și tot așa.
În sufletul și în inima celui cu adevărat credincios și temător de Dumnezeu nu poate să se sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este îndemnul celui rău. Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt pentru creștinul adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în el, căci cei din jurul nostru sunt oglinde ale noastre.
Cel care năzuiește spre desăvârșire, îi va mulțumi Domnului pentru toate cele ce-i hrănesc viața fugară, fie bune, fie rele, bucurii sau necazuri, bine știind că numai în felul acesta va putea găsi îndestularea inimii și pacea sufletului. Căci, așa cum spune o vorbă din popor: „omul mulțumit e cel mai fericit și cel mai fericit e omul mulțumit“, iar Fericitul Augustin ne învață că: „fericirea constă în a ști să îți dorești ceea ce ai deja“.
ieromonah Hrisostom Filipescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s