In cautarea lui Dumnezeu – Parintele Rafail Noica despre drumul catre firea omului, Ortodoxia.


Drumul catre Ortodoxie, catre firea omului.

Nu prea ştiu de unde să încep, dar v-aş spune cîte ceva din viaţa mea. Acasă am primit puţină învăţătură creştinească. Mergeam la biserică din cînd în cînd, mai ales la Paşti, aprindeam lumînarea, apoi plecam acasă şi ciocneam ouăle. Puţin mai mult decît asta poate, dar nu prea mult. Într-o zi, cînd am început să-mi dau seama că există nu numai Biserica Ortodoxă, ci există şi o Biserică Catolică, există şi ”pocăiţi”, cum se numeau în Bucureşti (”pocăiţii” fiind sectanţii), am întrebat-o pe mama de ce există atîtea Biserici. Trebuie să vă spun că mama, fiind englezoică, era botezată anglicană. A trăit 40 de ani în România, cînta prin coruri ortodoxe, mai ales la o biserică unde era preot un prieten al familiei noastre, un om foarte bun, căruia îi sînt îndatorat, cred, mai mult decît îmi dau seama, şi pentru influenţa prezenţei lui asupra familiei. Cu toate acestea, mama nu a înţeles sensul adînc al Ortodoxiei, al Bisericii Ortodoxe. Nici ea nu avusese o educaţie creştină. Tatăl ei fusese cîntăreţ într-un cor englezesc, la Catedrala din Coventry, care a fost bombardată în războiul trecut, dar, ca mulţi alţii din generaţia lui, a devenit ateu. Altfel era om bun şi chiar a murit cu Biblia în mîna. Aşa că nici mama mea nu avea o educaţie duhovnicească. Dar şi mama şi tata m-au învăţat respectul faţă de cele sfinte, pentru care le-am fost mereu îndatorat. Deci am întrebat-o pe mama de ce sînt atîtea Biserici: Ortodoxă, Catolică, Protestantă şi ce diferenţă este între ele. Şi mama mi-a spus, săraca: ”Păi, diferenţa este mai ales că ortodocşii şi catolicii gîndesc că trebuie să slujeşti lui Dumnezeu cu toată frumuseţea din lume, pe care El a creat-o, cu icoane, cu muzică, cu tot ce se poate mai frumos, în timp ce protestanţii gîndesc că trebuie să laşi toate astea, căci nu sînt esenţiale şi să te concentrezi pe rugăciune, într-o formă simplă, despuiat de tot ce nu este esenţial”.

Trebuie să vă spun că observ acum, la vîrsta asta, că am avut întotdeauna tendinţa către simplu, către esenţial. Şi m-a impresionat cuvîntul acesta al mamei, motiv pentru care am rămas atunci cu o oarecare simpatie faţă de protestanţi. Ajungînd în Anglia, acolo nu mai era Biserica Ortodoxă Română. Erau una sau două biserici ruseşti şi cîteva biserici greceşti, dar n-aveam de gînd să mă duc undeva unde nu înţelegeam limba. M-a dus mama de mai multe ori la biserici anglicane. Acolo înţelegeam limba, dar atmosfera era foarte sărăcăcioasă, aş zice acum, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic. Căutarea mea m-a trecut prin mai multe crize. Iată una din ele:de ce trebuie să ne ducem la biserică, să ne rugăm? Nu ne putem ruga şi acasă? Şi întrebarea asta şi-o pun mulţi, chiar şi astăzi, dar o ridicau mulţi din generaţia mea şi, deşi nu mă rugam acasă, găseam că este destul să te rogi acasă. Aşa că doar căutam. Nu mă rugam, aşa cum numim noi rugăciunea, dar eram totuşi în căutare. Şi am întîlnit o comunitate de baptişti, condusă de un om într-adevăr remarcabil.

Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus nu sînt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sînt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi aici şi incearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.

Am participat la viaţa religioasă, nelegat de forme exterioare, cu gîndul că am găsit în forma aceea baptistă, aşa cum era în acea biserică, o formă mai curăţită, mai simplificată a slăvirii lui Dumnezeu. Am rămas acolo cam un an, un an şi jumătate, pînă cînd am ajuns, în căutările mele duhovniceşti, în Franţa, într-o enclavă română (în Anglia eram singur: erau puţini români atunci şi ne vedeam din cînd în cînd, dar nu mai era Biserica Română. Preotul plecase în America şi, deci, nu mai rămăsese mare lucru prin anii ’50).

Deci, în Franţa mă găseam în mediu românesc, unde am continuat căutările mele, mai ales în discuţii cu un om pe care îl apreciam foarte mult pentru simplitatea, pentru smerenia lui şi, în acelaşi timp, pentru adîncimea trăirii lui. Şi nu atît prin conversaţie, cît printr-o încercare grea, prin care m-a trecut Domnul; puţin cîte puţin m-a atras Maica Domnului înapoi in Biserica în care am fost născut şi botezat, de data aceasta cu descoperirea că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămînă în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Pentru vindecarea acestei firi, care s-a smintit prin păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să devină om adevărat, adică nu numai în sensul de om în carne şi oase, ci fără păcat, om fără sminteală, Adam cel nou. Acest Adam a fost în stare, fie şi prin moarte şi prin iad să completeze călătoria pe care Adam cel dintîi n-a completat-o şi, înviind ”a treia zi, după Scripturi” şi la 40 de zile înălţîndu-Se la ceruri ca om, a aşezat de-a dreapta Tatălui firea omenească. Şi acum, pentru prima dată în Creaţie, omul a devenit om complet. Aceasta este viziunea pe care au primit-o Sfinţii Apostoli şi pe care au păstrat-o Părinţii noştri, rămînînd în istorie cu numele de dreptslăvitori. Alţii au vrut să fie universali, alţii au protestat, fiecare cu filosofia şi gîndurile lor.

Şi deci, m-a miluit Bunul Dumnezeu – în loc să Se supere de rătăcirile mele – aşa cum a fost miluit şi Fiul rătăcitor de către tatăl lui, care nici măcar nu l-a lăsat să-şi rostească cuvîntul pocăinţei pînă la capăt, ci l-a împodobit cu toate podoabele moştenirii, moştenire pe care o risipise pînă atunci – aşa şi pe mine m-a miluit Dumnezeu cu înţegerea asta. Şi an după an mi s-a adeverit din ce în ce mai mult, tocmai în Apus, unde sîntem atacaţi şi îmbulziţi de toate ”vînturile” care există pe pămînt, de la cele mai nevinovate poate, pînă la cele mai îndrăcite, sataniste şi, cu ajutorul Domnului, trăim an după an rugăciunea şi Liturghia noastră de acolo. Şi ne învaţă şi Părintele Sofronie să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic. Nu propovăduim în sens de prozelitism, dar cine vrea ne găseşte şi, fiecare în felul lui, cu trăirea şi cu rădăcinile lui din care a ieşit, găseşte cîteodată la noi mîngîiere şi înţelegere, într-o lume foarte întunecată şi foarte greoaie duhovnicească.

Noi, în mănăstirea noastră, preţuim foarte mult legăturile cu ţările şi popoarele ortodoxe, care ne întăresc în trăirea şi în greutăţile pe care le avem de dus. Şi eu, dacă vă rugaţi pentru mine, căci mă cunoşteţi după nume, o să vă fiu recunoscător, dacă mă pomeniţi cîteodată în rugăciunile voastre cele sfinte.

Aţi vrea să vă referiţi mai pe larg la frămîntările dintru început, pe care le-aţi încercat şi la evoluţia duhovnicească ulterioară?

Divorţaseră părinţii mei pentru ca mama să recapete cetăţenie engleză şi, eventual, să putem merge în Apus. Părinţii voiau să ne dea nouă, copiilor (mai am o soră), o copilărie şi o educaţie mai libere decît se anunţau că vor fi în ţara aceasta. În ’55 am plecat, cu nădejdile şi planurile pe care le-am găsit, de multe ori după aceea, la mulţi dintre cei care veneau din ţările acestea în Apus şi am trecut prin toate greutăţile şi dezamăgirile pe care toţi ceilalţi le-au încercat.

Eram copil şi, fără multă educaţie duhovnicească, amestecam libertatea, aşa cum o înţelegem noi pe pămînt – adică libertatea de expresie, putinţa de a face tot ce vrei, de a voiaja – cu libertatea în duh, rugăciunea şi viaţa bisericească. Dar, de mic copil era ceva în mine care mă atrăgea către cele duhovniceşti şi cred că – numai Dumnezeu ştie de unde încep toate – drumul vieţii mele are legătură cu un moment al copilăriei, de care îmi amintesc. Nu ştiu cum a început, dar ţin minte că aveam la un moment dat sentimentul morţii, un sentiment aşa, vag. Cineva îmi vorbise despre aceasta, probabil mama, şi-mi amintesc că aveam o oroare de moarte, cum avem toţi. Şi mă intrebam: ”Dacă ne naştem, de ce trebuie să murim?”. Neavînd educaţie duhovnicească, nu ştiam atunci (lucrul acesta l-am aflat mai tîrziu) că nu Dumnezeu a făcut moartea şi că moartea este boala omului, duşmanul omului. Şi încercam şi eu să mă mîngîi, aşa cum făceau şi semenii mei, că tot mor, că aşa e făcută lumea, că şi animalele, şi frunzele, şi florile au un sfîrşit şi, deci, de ce nu şi eu?

Dar moartea nu era numai un fel de coşmar în viaţa mea; fără să-mi dau seama atunci, eram deja pe un drum de căutare duhovnicească; exista ceva în sufletul meu, pe care-l pot formula acum, dar, fireşte, atunci n-aş fi reuşit nicidecum: era o înţelegere printr-o reducere la absurd. Moartea era absurdul total al vieţii. Întrebarea mea, pe care n-o puteam formula atunci, la vîrsta de 6-7 ani (poate şi mai înainte, nu-mi dau seama), era: ”Dacă totul se termină cu moartea, atunci viaţa mai are vreun sens?”. Dar fiindcă de bine, de rău, credeam în Dumnezeu şi, deci, şi în veşnicie, tare părea imposibilă şi de-a dreptul fără sens realitatea morţii. Dacă este într-adevăr un Dumnezeu şi viaţa se reduce la moarte, atunci moartea trebuie să ascundă ceva, poate tocmai sensul vieţii.

Cînd ai o problemă şi nu şti să-i găseşti rezolvarea, întrebi la dreapta şi la stînga, deşi întrebările tale, uneori, n-au nimic de-a face cu această problemă. Întrebam, de exemplu, la vîrsta de 7 ani, cînd mă pregăteam să mă duc la şcoală: ”De ce se duce omul la şcoală?”. Simţeam că o să fie o pierdere de vreme, o pierdere de copilărie, în sensul că nu-mi aduce răspunsul la ce căutam eu. Nimeni n-a ştiut să-mi răspundă, fiindcă nici n-a înţeles cineva ce era în sufletul meu. Pentru mine, întrebarea s-ar fi putut traduce: care-i sensul vieţii şi ce aduce şcoala, învăţătura, la acest sens an vieţii?

Mi se spunea că-mi trebuie o bază, o cultură şi nu mai ştiu ce, lucruri pe care, sînt convins, toţi le-aţi auzit. Eu simţeam, dar nu ştiam cum să argumentez, la 7, 8 sau 10 ani, că răspunsul la toate frămîntările mele este Dumnezeu. Şi m-a trecut Domnul prin tot felul de pribegii pînă am ajuns, cum vedeţi, la călugărie. Cînd mi s-a dezvăluit calea aceasta – călugăria – am simţit-o, într-adevăr, ca fiind căutarea mea din copilărie.

Între timp am pribegit şi la alte credinţe, fiindcă eu nu aveam conştiinţa a ceea ce este Biserica şi nu înţelegeam de ce sînt mai multe Biserici. Credeam că, mai mult sau mai puţin, toate sînt valabile şi, pînă la un punct, este şi acesta un adevăr. Însă lucrul specific, pe care nu-l înţelegeam, era Împărtăşania, Sfînta Împărtăşanie în Biserica Ortodoxă. Credeam că-i un simbol şi, dacă-i un simbol – minunat, nu-i aşa? – pîinea ca trup şi vinul roşu ca sînge, eram gata (poate m-am şi ”împărtăşit” în alte biserici, dar nu-mi aduc aminte) să mă duc şi, dacă Domnul a zis să facem aşa, facem aşa. Dar nu înţelegeam de ce. M-a trecut Domnul prin protestantism şi, ca bun protestant, am început să citesc Biblia. Şi în Biblie m-am poticnit în mod special la capitolul al VI-lea din Evanghelia Sfîntului Ioan, unde Domnul Iisus vorbeste aşa de clar şi aşa de deschis despre Sfînta Împărtăşanie, dar nu ca de un simbol. El vorbeşte acolo de Trupul Său, spunînd că cine nu mănîncă Trupul Fiului Omului şi nu bea Sîngele Lui, nu are viaţă în sine. Şi eu încercam să înţeleg ce înseamnă aceasta, de ce vorbeşte aşa de concret? Însă m-am mai consolat un pic văzînd că pînă şi Apostolii s-au smintit de acest cuvînt greu de înţeles, pentru care unii L-au şi părăsit, spunînd: ”Acesta este un cuvînt greu de primit şi cine-l poate primi?”. Şi Domnul S-a întors către cei 12 ucenici şi i-a întrebat: ”Şi voi Mă veţi părăsi?”. Apostolul Petru I-a răspuns: ”La cine ne vom duce, Doamne, cine altul are cuvîntul vieţii?”. Şi eu m-am agăţat cu dinţii şi cu ghearele de cuvîntul Apostolului Petru şi am rămas, ca să zicem aşa nesmintit. Adică aşteptînd pînă ce Domnul îmi va arăta calea.

Printr-o poveste destul de lungă, cu crize, pe care le văd acum cu mult interes (atunci cu multă durere şi greutate, cu anxietate – cum se zice – cu adîncă nelinişte şi tulburări, pe care le-am trecut), mi-a arătat Domnul pînă la urmă ce înseamnă Împărtăşania. Şi iată cum.

Pe cînd eram încă protestant, l-am provocat pe un ortodox să-mi spună de ce ortodocşii arată atîta evlavie preoţilor lor, încît le sărută şi mîna. Şi dînsul, foarte smerit şi blînd, mi-a zis: ”Păi, nu ştiu; eu, personal sărut mîna care-mi poate da ceea ce nu pot avea fără preot”. Şi eu l-am întrebat: ”Ce-i asta? Ce poate un om să-ţi dea, ceea ce tu, om fiind ca şi el, nu poţi să ai?”. Şi mi-a răspuns, tot aşa blînd şi smerit: ”Prea Cinstitul Trup şi Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru”. Şi atunci mi-am dat seama dintr-o dată că era vorba de ceea ce numim noi în Biserică ”Taină” şi, pentru prima oară, am înţeles mai concret, mai conştient, ce înseamnă Taină. Şi eu credeam în Taină. Toate-s taine în viaţa asta, pînă şi creaţia, pînă, aş zice, şi informatica, în vogă astăzi (şi eu, la mănăstire, m-am ocupat de computer şi am găsit acolo o mare taină descoperită omului). Dar, evident, atunci cînd e vorba de Duh şi de Dumnezeu, de veşnicie, acolo sînt taine deja la un alt nivel.

Deci, ca să revin la ce spuneam mai înainte, am cerut aceluiaşi domn, prin care m-a ”lovit” Domnul cu parul în cap, să aranjeze cu preotul să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc şi de atunci sînt iarăşi în Biserica Ortodoxă.

Acolo s-a întîmplat un lucru, poate cel mai important al vieţii mele. În criza mea, tot căutam să înţeleg de ce Ortodoxia ar fi mai adevărată decît protestantismul în care credeam atunci şi pe care îl socoteam o formă mai curăţită a creştinismului, nu ca Ortodoxia, care mi se părea închistată de tot felul de lucruri cu icoane, cu podoabe, cu cîntări, cu ceremonii. Eu credeam că protestantismul era un creştinism esenţial şi observ că m-a interesat întotdeauna esenţialul, esenţa lucrurilor. Şi aş încuraja şi încurajez tot mereu tineri şi pe cei cu care vorbesc, că trebuie înţelese lucrurile esenţiale, în adînc, şi nu periferal (sic!).

Căutăm cu nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, pînă la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sînt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atîta poftă, adică viaţa veşnică.

Şi la puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pămînt, nu este decît un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.

Primul stagiu a fost viaţa noastră în pîntecele maicii noastre. A fost o gestaţie ”mecanică”, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit penrtu a putea trăi în existenţa pămîntească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta, se petrece o a doua gestaţie: am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, în pîntecele maicii, şi acum începe, de cînd ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decît dacă Îl lăsăm, dacă zicem ”Amin” cuvîntului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o ”gestaţie” pentru viaţa care va să fie, adică viaţa veşnică. În pîntecele maicii ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mîini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sînt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea de dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decît prin voia noastră liberă, care voie liberă se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă zilnic în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decît o cultivăm noi. Deci, răspunzînd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pîntecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pîntecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pîntecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sînt energiile vieţii ce va să fie. Începînd de la Botez, despre care Sfîntul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorîm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea noua, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin cîte puţin, să ne îndepărtăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri pînă la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii acesteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.

Părinte Rafail, care a fost cea mai puternică criză a Sfinţiei Voastre?

Mă tot gîndesc, dar n-am găsit încă răspunsul deplin. Ce vă spun acum nu-i un răspuns matematic. Fiecare criză, cînd vine, este cea mai puternică. Îmi aduc aminte acum de cuvîntul Părintelui Sofronie, care spune că ”drumul mîntuirii este o urcare pe Golgota”. Ori, la fiecare pas, ai acelaşi efort de a te ridica mai sus, cu aceeaşi greutate, la care se mai adaugă, aş zice eu, oboseala.

Fiecare criză care vine omului este pentru prima oară şi mă interesează întrebarea asta, fiindcă acum încep să-mi dau seama că fiecare criză a fost, într-adevăr, o continuitate a drumului. Foarte important este faptul că nu există criză care să nu vină cu îmbogăţire. Şi mulţumesc celui care mi-a pus întrebarea aceasta, tocmai fiindcă m-a făcut să conştientizez această îmbogăţire. Tot ce este durere în viaţa asta, nu este decît o naştere, începînd chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. Dealtfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noţiunea ”criză” vine de la grecescul ”krisis”, care inseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robirile la alte neamuri etc.), prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea. Prin criză, gîndul Domnului este să văd ce este adevărat şi ce nu este adevărat în viaţa mea. Deci criza este clipa în care putem şi noi judeca, în care se manifestă judecata lui Dumnezeu. Îmi pare rău că în româneşte nu există un cuvînt ca ”defy” sau ”chalenge”, din limba engleză; există termenul apropiat provocare, care este mai peiorativ decît în limbile Occidentului; deci, e vorba de o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp a lui Dumnezeu să mergem mai departe. Şi, aşadar, fiecare criză este un pas înainte; fiecare criză, pentru că n-ai mai trecut-o, este cea mai mare. Şi în sensul ăsta, cu înfricoşare aştepţi să vezi ce alte crize îţi mai aduce viaţa; şi aş zice că şi eu aştept. Dar şi cu nădejde aştept, cu alte îmbogăţiri şi rămîn la rugăciunea: ”Doamne, cum ştii Tu, miluieşte-ne pe toţi”.

Aţi scris vreo carte în Occident?

Am scris o singură carte, care se numeşte ”Gînduri”. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi cînd a deschis această carte, prima paginăa era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfîrşitul vieţii mele, mă gîndesc să scriu altă carte care s-ar numi ”Memorii”, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintîi!

Neîndoielnic, aveţi foarte multe de împărtaşit în planul vieţii spirituale. Referiţi-vă la aspectele ziditoare de suflet care vă vin acum în minte sau cele care vă sînt mai la îndemînă a le exprima.

Începem de la filosofie, fiindcă mulţi aţi auzit de profesorul Noica. Mulţi cunoaşteţi, probabil, că acest cuvînt – ”filosofia” – înseamnă în greceşte ”iubirea înţelepciunii”. Or, pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim şi noi ”nebuni”, fiindcă înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.

Iubirea este cuvîntul la care putem reduce toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, Care a făcut cerurile şi pămînturile, ştie, fără îndoială, de ce l-a făcut pe om, ce caută, de ce trăieşte omul şi, mai ales, de ce moare. Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii de Sine şi a iubirii de aproapele. În acest cuvînt ”iubire”, spune Domnul, se cuprind toată legea şi Proorocii şi, putem adăuga, tot restul. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Alt cuvînt pe care mi l-am amintit a fost un cuvînt pe care Părintele Sofronie ni l-a dat într-o mică cuvîntare, cînd m-a tuns călugăr în 1965. Vă mărturisesc că o parte din cuvîntarea lui n-am auzit-o, fiindcă mintea îmi era parcă în altă parte. Dar m-a trezit un cuvînt pe care mi l-a spus, anume că nu se poate să nu biruim. Deci, am cerut Domnului să-mi dea să înţeleg în viaţa de monah, care sînt condiţiile ca să fie cu putinţă să biruim. Şi cred că am înţeles. Este vorba de ţinerea cuvîntului Domnului.

Aţi trecut prin iad şi n-a fost prima oară, căci neamul nostru, ca şi alte neamuri, mai ales cele ortodoxe, au trecut prin iad. Demonul ştie unde să atace. Dar, precum Iov sau Iosif în Vechiul Testament, dacă ne ţinem de cuvîntul acesta al lui Dumnezeu, Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, e cu neputinţă să nu biruim. Numai să rămînem cu Domnul.

Pribegia mea m-a ajutat la un lucru foarte important. Întotdeauna am avut o mică problemă cu un sentiment prea patriotic sau prea naţionalist. Mă gîndeam că, dacă m-aş fi născut în neamul celuilalt, aş fi avut la fel ”agăţarea” aceasta faţă de origine. Or în pribegie, prin anii ΄70, am încercat să fac şi eu ceva pentru neamul meu şi limba mea şi am vrut să traduc în româneşte viaţa Sfîntului Siluan. Trebuie să vă spun că m-am poticnit la primul cuvînt; absolut la primul cuvînt pe care l-am întîlnit şi mi-am dat seama că nu mai eram decît un străin, că nu mai rămăsese mult din românismul meu.

De prin anii ΄80 am mai avut contact cu literatura română şi mi s-a mai împrospătat limba. Dar prin anii ΄70 a fost perioada cea mai sărăcăcioasă. Aproape că-mi uitasem limba, nu mai eram obişnuit să o întrebuinţez. În ΄72 tata a venit să ne viziteze şi vorbeam cu el în româneşte, însă cu multă greutate. Nu găseam cuvintele. ”Ruginise” oarecum memoria cuvintelor româneşti.

Deci, poticnindu-mă de primul cuvînt şi descoperind că nu mai sînt decît un străin, că toate limbile pe care le ştiu nu sînt, mai mult sau mai puţin, decît limbi străine, am trăit durerea cu care se trăieşte constatarea asta şi am simţit un fel de eliberare că originea nu este mai importantă decît faptul că exişti. Omul cred că nu se îmbogăţeste dispreţuind vreo realitate oarecare. Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naşte într-un cuib, pînă-i cresc aripile si îşi ia zborul, creşte în cuibul acela, dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îşi face aripi duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui şi zboară acolo, în veşnicie. Şi acesta a fost un pas în căutarea aceea, de multe ori neconştientizată, către ceea ce este veşnic şi esenţial şi care este mesajul ascuns în ceea ce altfel ar fi o grozăvie de nespus – moartea.

Vedeţi, în căutarea mea am ajuns şi la călugărie. Am trecut prin mai multe faze, dar niciodată prin ateism. Am avut şi acolo o intuiţie care nu m-a lăsat niciodată să neg, adică să mă opun gîndului lui Dumnezeu. Dar multe dubii şi neînţelegeri am avut. Am trecut, ca şi mai toată lumea care caută, prin crize, mai mult sau mai puţin adînci, care m-au adus la un rezultat mai mult sau mai puţin spectaculos. Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la Ortodoxie, şi Bunul Dumnezeu, profitînd de prostia mea, în loc să mă pedepsească – aşa cum ne gîndim noi că face Dumnezeu (fiindcă şi noi ne facem un dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, de prea multe ori) mi-a descoperit Ortodoxia ca fiind firea omului.

Prin cădere, omul şi-a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi ”suflece mînecile” şi să spună; ”Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti”. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Pînă acolo Dumnezeu a fost blînd ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi cum cîntăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvîrşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvîrşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvîrşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament.

Aş vrea să vă îndemn pe toţi să vedeţi ceea ce este lăuntric şi esenţial, fiindcă odată ajuns la asta, omul nu poate muri. Şi acestea sînt cuvintele pe care Părintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales în ultimii patru ani. Pentru om nu există moarte şi, în clipele cele mai tragice ale vieţii, ori în ce fel ar fi tragice, o mare mîngîiere este credinţa că omul nu poate muri. Mare mîngîiere este să ştii că toate valurile vieţii sînt provizorii. Faţă de vremea în care simţeam tragedia aceasta de a închide ochii la toată frumuseţea lumii, acum din ce în ce mai mult văd că frumuseţea aceasta nu este decît un simbol al realităţii ultime. Deci, viaţa de acum o văd într-un aspect dublu. Un aspect căruia i-aş zice funţional. De exemplu: mîncarea, băutura şi toate lucrurile care te ţin în viaţă au doar o funcţiune. Chiar lucrurile care ne îmbată cu frumuseţea şi cu tot felul de atrageri sînt funcţionale. Fără ele, într-o oarecare măsură, murim sau scădem în viaţă. Există însă şi un aspect simbolic, care trădează ceva din veşnicie. Şi simţirea omului se agaţă de simbol ca şi cum ar fi realitate.

Biserica, Maica noastră. Ne naşte întru veşnicie, arătîndu-ne că trebuie să ne dezlipim de acestea, pentru că ele nu sînt decît nişte dezvăluiri într-o formă foarte redusă a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi şi la inima omului nu a putut intra, adică cele pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Deci la aceasta o să mă opresc.

Biserica am trăit-o ca pîntecele maicii şi lumea toată este Biserică în sensul ei simbolic. Biserica este acolo unde este creaţia lui Dumnezeu şi glasul lui Dumnezeu cheamă pe om dintru nefiinţă întru existenţă şi din existenţă în Biserică, iarăşi întru fiinţa lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gîndesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Ce să mai vorbesc de lucrurile esenţiale ale Bisericii, adică rugăciunea, care este convorbirea personală a omului cu Dumnezeu şi Sfintele Taine, care sînt hrana şi puterea acelor lucruri pe care trebuie să le săvîrşim şi care sînt cu neputinţă omului singur. Căci şi aceasta trebuie să ştim, anume că ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet.

SURSA: http://rafailnoica.wordpress.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s