Monahul Moise Aghioritul – Despre suferinta (interviu)


K.I.: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.
M.M.: Aşa cum aţi spus, durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţi de care dispunea a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa. Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut. Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor, a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, Însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră, prin jertfa Sa de pe Cruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.
Sensul durerii este redat foarte frumos de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că plăcerea iraţională a avut ca rezultat durerea, iar acum este nevoie de un alt fel de durere pentru a ajunge la plăcerea adevărată. Plăcerea iraţională este fiecare formă a păcatului. În urma păcatului, omul suferă şi este lipsit de har şi de bucurie. Şi pentru ca acest rău să fie îndreptat, Dumnezeu îngăduie o durere mai mult sau mai puţin intensă, mai scurtă sau mai îndelungată, care este un instrument chirurgical ce scoate afară patimile, îl îndepărtează pe om de păcat şi îl apropie de Dumnezeu, unde este adevărata plăcere, adică fericirea sfinţilor, binecuvântare care se dă la întâlnirea noastră cu Dumnezeul cel viu.
K.I.: Aşadar, cu cât este mai grea crucea pe care o ridicăm, cu atât mai mare este şi sfinţenia pe care o dobândim. În acelaşi timp, Învierea presupune practic crucea. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la fericirea despre care vorbiţi, omul trebuie mai întâi să treacă prin răstignire, alături de Hristos.
M.M.: Cu adevărat, aşa este. În Ortodoxie, lucrurile nu sunt neclare şi aproximative, ci sunt foarte bine trasate şi precizate. Există o etapă premergătoare, o etapă a pregătirii şi o etapă a rezultatelor. Durerea pe care omul o primeşte cu voia sa şi prin libera sa alegere, prin nevoinţele ascetice – nu că am fi masochişti şi am dori durerea în mod bolnăvicios –, este ca un doctor tămăduitor al suferinţelor noastre. Asumându-ne nevoinţele ascetice, ne punem viaţa pe un făgaş normal, ne îndreptăm comportamentul şi ne curăţim de patimile murdare. Această atitudine a omului nu are rolul de a-L linişti pe Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de pocăinţa noastră, nici de priveghere, nici de posturi, nici ca noi să suferim, ci, procedând astfel, ne ajutăm pe noi înşine. Ca să mă exprim mai simplu, dacă o să mănânc mult, atunci o să dorm mult şi o să vorbesc mult. Un compromis atrage altul după sine. Nu că nu pot mânca, dormi sau sta la discuţii, dar le înfrânez cu plăcere, pentru că astfel, îmi sporesc starea de trezvie. Durerea nevoinţei duce la o stare de linişte, de limpezime, de acalmie, de speranţă şi de putere de rezistenţă. Atunci când omul nu-şi asumă acest fel de asceză sau atunci când ea nu joacă în viaţa lui un rol principal, Dumnezeu mai îngăduie să fie supărat de vreo boală, vreo calomnie, vreo acuzaţie sau greutate, toate acestea din dragoste, pentru că este părinte iubitor şi nu vrea să-i chinuiască pe oameni, ci numai să-i ajute, pentru ca, prin greutăţi, să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă şi-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este bun, se foloseşte de greutăţi ca să se cunoască pe sine, să-şi cunoască posibilităţile. Unul ca acesta îi va mulţumi lui Dumnezeu şi va îndura suferinţa, greutăţile şi bolile fără să cârtească.
K.I.: Şi totuşi, oamenii acceptă cu greu să sufere, pentru că egocentrismul lor este puternic şi, de aceea, lepădarea de sine pe care o cere Domnul este foarte greu de înfăptuit. Astfel, ei nu suportă durerea şi fac totul ca să o elimine.
M.M.: Este foarte adevărat că omul contemporan nu vrea să sufere şi să-i fie greu. Dar, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ca să primeşti duh, trebuie să dai sânge. Viaţa duhovnicească nu este o discuţie frumoasă de salon, o meditaţie filosofică despre Dumnezeu, fără să-L fi cunoscut pe acest Dumnezeu. Este nevoie de o lucrare îndelungată şi pe deplin asumată, de ascultare în şi prin Biserică, pentru ca să ne dobândim libertatea şi să ajungem la binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu, la harul şi la bucuria acestora.
K.I.: Părinte Moise, un „stareţ“ rus se plângea că nu-l iubeşte Dumnezeu, chiar dacă ajunsese la măsura gândului lui Hristos. Atunci, cineva l-a întrebat: „De ce sunteţi mâhnit, părinte?“, iar el a răspuns: „Nu mă mai iubeşte Dumnezeu pentru că nu mă mai prigoneşte nimeni“. Fiindcă v-a preocupat şi tema durerii din iubire, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte şi pe această temă.
M.M.: Ceea ce spunea călugărul acela are o mare valoare duhovnicească. Dacă la prima încercare sau supărare omul se închide în sine, se ceartă cu Dumnezeu şi se îndepărtează de oameni, înseamnă că nu este un om duhovnicesc. Greutăţile, prigoanele, supărările – toate acestea ne încearcă sufletul şi înduhovnicirea. Ele ne trec prin sită, ne curăţă şi arată dacă ceea ce spunem are corespondenţă şi în viaţa practică. Prin ele demonstrăm că ştim să ne păstrăm stăpânirea de sine şi să trăim ca nişte creştini adevăraţi. Atunci când, în momente grele, ne păstrăm liniştea sufletească, arătăm în mod practic faptul că-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, nu numai prin vorbe.
K.I.: Dacă tot vorbim despre părinţi, s-a întâmplat să cunosc personal un părinte foarte important, plecat dintre noi în decembrie 1991, şi anume părintele Porfirie, care, aşa cum ştiţi, a fost aghiorit şi a murit în Sfântul Munte, la Kapsokalivia. Aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi personal pe acest părinte care a suferit mult şi a iubit mult.
M.M.: Vă mulţumesc pentru faptul că-mi oferiţi ocazia de a vorbi despre un părinte care a fost cu adevărat un om al suferinţei şi al iubirii. Şi vă mai mulţumesc pentru felul în care aţi abordat această temă. Pentru că, de multe ori, vorbim despre fapte uimitoare sau despre viaţa unor oameni plini de virtuţi şi suntem impresionaţi ori ne entuziasmăm, dar uităm că, pentru a ajunge acolo unde au ajuns, au dus o luptă îndelungată, marcată de smerenie. Această nevoinţă nu este un scop în sine, ci reprezintă mijlocul de împlinire a scopului, care este sfinţenia, îndumnezeirea şi împărtăşirea omului din harul lui Dumnezeu – când omul devine mic şi sărac, la fel ca fierul care se topeşte în foc. Părintele Porfirie a fost, cu adevărat, un om al virtuţii. Dar trebuie să vorbim despre faptele care împodobesc viaţa lui cu multă cumpătare şi respect, fără modificări şi exagerări, ci cu toată responsabilitatea şi seriozitatea, să spunem foarte exact numai ceea ce ştim sigur. Pentru că dacă nu procedăm astfel, nu săvârşim binele. Trebuie mai întâi să simţim că sfinţii trăiesc şi în secolul nostru, alături de noi, şi că sfinţenia este realizabilă în urma unei lupte ascetice conştiente şi smerite. Părintele Porfirie a ajuns la măsurile cele mai înalte ale virtuţii. A ajuns până acolo pentru că şi-a păstrat curăţia toată viaţa şi pentru că era foarte smerit şi ascultător. A trăit alături de părinţi severi, la Kapsokalivia, în Sfântul Munte, însă o boală grea – tuberculoza, care făcea ravagii în vremea aceea – l-a îndepărtat de iubitul său Munte Sfânt şi l-a adus aproape de lume, ca să devină tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor mulţimii. Avea în inima sa foarte multă iubire, care izvora din dragostea lui pentru Dumnezeu. Dragostea creştină are întotdeauna două laturi. Nu poţi să-ţi iubeşti aproapele fără să-L iubeşti pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti aproapele. Astfel, mai ales ultimii săi ani de viaţă i-a dedicat pe de-a întregul oamenilor ce veneau la el cu sutele şi cu miile, pe care îi mângâia cu sfaturile sale ce izvorau din harisma înainte-vederii, care, aşa cum am mai spus, este dăruită numai oamenilor curaţi şi vrednici, care ştiu cum să o folosească, pentru a nu-şi face rău lor înşişi sau celorlalţi. Părintele Porfirie este, cu adevărat, o dovadă că sfinţenia există şi în veacul în care trăim. Dacă n-am avea sfinţi, lumea nu ar mai avea sens. Sfinţii sunt cei care ţin lumea în viaţă, adică aproape de Dumnezeu, iar cea mai mare nevoie a lumii contemporane este sfinţenia. Vedeţi ce influenţă a avut asupra lumii un om simplu şi neînvăţat? El este un mare câştig şi o mare bogăţie pentru Biserică. El este un exemplu de urmat pentru noi toţi.
K.I.: Aţi vorbit atât de frumos despre părintele Porfirie, încât m-aţi emoţionat profund. Desigur, spre slava lui Dumnezeu.
M.M.: Vă mulţumesc. Întâlnirea mea cu părintele Porfirie m-a marcat profund. Iar atunci când am fost bolnav şi m-am dus să iau binecuvântarea sa, mi-a spus exact de ce sufeream, în vreme ce doctorii se străduiseră ani de zile şi tot nu reuşiseră să-mi pună un diagnostic corect. Când m-am întors de la doctori şi i-am prezentat părintelui concluziile acestora, el mi-a spus: „Să ştii că harisma aceasta nu este a mea. Este a lui Dumnezeu. Îţi aminteşti când ţi-am zis că pot vorbi numai dacă îmi transmite Dumnezeu ceva pentru tine şi în nici un caz nu mă bazez pe gândul, pe imaginaţia, pe cunoştinţele şi pe puterile mele? Cu câteva zile în urmă a venit la mine un profesor universitar care se plângea de problemele sale. Atunci i-am spus: «Domnule profesor, problemele acestea le ai din pântecele mamei dumitale». Iar profesorul a început să plângă. «Dumneata eşti profesor universitar şi plângi?» «Aşa este, părinte, dar ştiţi, cuvintele acestea pe care mi le-aţi spus au o însemnătate adâncă pentru mine, deoarece pe vremea când eram în pântecele mamei, tatăl meu o lovea în burtă, pentru că voia să o facă să avorteze». Dumnezeu mă luminează ca să spun ceea ce spun“.
K.I.: Vă mai amintiţi şi alte cuvinte de folos ale părintelui Porfirie?
M.M.: Sunt atât de multe, încât am putea vorbi despre ele ore în şir. Ceea ce trebuie să reţinem este că părintele Porfirie nu a fost unic. În această lume, există astăzi mulţi oameni sfinţiţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Un alt mare părinte contemporan de la Sfântul Munte ne spunea că sfinţii necunoscuţi sunt mai importanţi decât cei cunoscuţi. Există pretutindeni, în Sfântul Munte, dar chiar şi în lume, oameni neştiuţi care urmează calea lui Dumnezeu şi se împodobesc cu virtuţi. Un exemplu este şi părintele Iacov, care a trăit în Evvia, fiind un om de o mare simplitate şi smerenie, fapt pentru care Dumnezeu i-a dăruit harisme asemănătoare cu cele ale părintelui Porfirie. Părintele Porfirie a fost atât de smerit, încât atunci când a ştiut că i se apropie sfârşitul a plecat din lume ca să nu fie slăvit şi s-a dus la Kapsokalivia, unde a avut parte de o înmormântare foarte simplă. Nu a vrut să afle nimeni. Aceasta este o dovadă în plus a bogăţiei inimii sale, care a fost smerenia nesfârşită, ce atrăgea harul lui Dumnezeu şi îi aducea multe binecuvântări.
K.I.: Nu mai este nimic de adăugat, părinte Moise. Doar să-L rugăm pe Dumnezeu să ne sporească credinţa şi să ne trimită putere de sus, căci prin propriile noastre forţe nu ne putem mântui. Este nevoie de harul lui Dumnezeu, care este mântuitor şi izbăvitor, vindecător şi plinitor.
M.M.: Aşa este. E nevoie de harul lui Dumnezeu, dar şi de nevoinţa noastră personală. Trebuie să facem şi noi un pas, pentru ca Dumnezeu să facă zece. Trebuie să lucrăm, dar să nu ne bizuim pe faptele noastre cele bune, pentru că, aşa cum spune Sfântul Marcu Ascetul, omul nu se îndreptăţeşte prin faptele sale. Cu mulţi ani în urmă, trăia un bătrânel în Nea Skiti de la Sfântul Munte. La sfârşitul vieţii sale, s-au dus la el mai mulţi părinţi să ia binecuvântare şi să-i asculte ultimele sfaturi. I-au zis: „Părinte, ce ai putea să ne spui ca o concluzie a vieţii sfinţiei tale?“ Iar el le-a răspuns: „Nu cred nici în privegherile pe care le-am făcut, nici în rugăciuni nu nădăjduiesc, nici în metanii, nici în posturi; în nimic, decât în Sângele vărsat al lui Hristos“. Dar, fără îndoială, ca să ajungă să rostească aceste cuvinte, a trebuit mai întâi să împlinească toate acele fapte despre care a vorbit. Aşa cum spune Biserica noastră, este nevoie de o colaborare între Dumnezeu şi om. Trebuie să-I arătăm lui Dumnezeu că dorim să Îl urmăm cu credinţă şi bunătate, iar El ni Se va dărui nouă întreg şi ne va înzestra cu toate darurile.
K.I.: Lucrul acesta înseamnă că trebuie să trăim, prin sfintele Taine, în sânul Bisericii, care ne primeşte pe toţi aşa cum suntem; iar dacă vom conştientiza boala sufletului nostru, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care este Hristos, va veni şi ne va vindeca în Biserică, deoarece Biserica este un spital care ne oferă sănătate duhovnicească. Iar sănătoşi sunt numai sfinţii…

SURSA: http://www.pateric.ro/

One response to “Monahul Moise Aghioritul – Despre suferinta (interviu)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s