Parintele Savatie Bastovoi – Sfaturi duhovnicesti


Savatie-Bastovoi

“Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.

Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.

Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.

Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala (…) În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.

Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.

Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.

Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.

Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit.

Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.

Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este.

Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu (…) Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut.”

(Gânduri frumoase culese dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi, realizat de către Dr. Stelian Gomboş – în numărul din luna august al revistei ortodoxe Porunca iubirii)

One response to “Parintele Savatie Bastovoi – Sfaturi duhovnicesti

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s