Avva Ghelasie de la Manastirea Frasinei – Sfaturi si invataturi duhovnicesti

Citate preluate din scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Mănăstirea Frăsinei, dar și din mărturiile ucenicilor

1.Crestinismul nu este Sistem Religios sau Filosofic, ci este Viziune in vesnica Deschidere-Descoperire. Dogma Revelata Crestina nu este Sistem-Inchidere, ci Definire in Deschidere.

*

2.De aici Trinitatea Crestina ca: Dumnezeu Tatal-Taina-Vedere Absoluta; Sfantul Duh Dumnezeu Cunoastere-Privire-Descoperire; Dumnezeu Logosul Fiul-Limbajul-Identificarea. Aceasta este Gramatica Logicii Crestine.

*

3.Crestinismul Ortodox fata de cel Catolic si protestant se Pastreaza in Puritatea Neamestecului cu Dualismul Filosofic Aristotelic grec, sau cu Metafizica Mistica Orientala ce patrunde mai nou in Occident. Stiinta Occidentala este actualmente Filosofie Greaca, Evolutionism Oriental si Mecanica Occidentala. Este un fel de Religie a Spiritului cu un Dumnezeu Principiu transpus intr-o Mecanica Fizico-Chimica.

*

4.Icoana este cea mai Mistica Reprezentare a Crestinismului. Fara Icoana toata specificitatea Crestinismului cade. Icoana nu este Idolul-inlocuitorul de Dumnezeu, ci este “Reinvierea Creatiei prin Dumnezeu”, “intruparea Creatiei in Dumnezeu”, Reconstientizarea Creatiei in Dumnezeu, “Rememorarea Existentei Creatiei in Dumnezeu”. In Idol Creatia se Pierde pe Sine si ramane doar Dumnezeu-Idol. In Icoana Creatia din contra se Suprapersonalizeaza neamestecat in Personalitatea lui Dumnezeu, ca dialog reciproc intre Dumnezeu si Creatie. Icoana este Reinvierea Dialogului cu Dumnezeu pierdut prin Caderea din Rai. Icoana este Restabilirea Chipului de Rai.

*

5.Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”, spune Părintele Ghelasie, îndemnând ,să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea-Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.

*

6.Subconstientul este Sfaramarea Icoanei Constientului. Cioburile Subconstientului vor sa se faca ele insele Icoane, dar ca Idoli. Subconstientul nu Sufera Icoana-Constiinta-Lumina, vrea o Idolatrizare pe Intuneric, un Chip ce nu se Vede la Fata, o inchipuire fara Chip, un Vis fara Obiect, o Gandire fara Realitate, o Auto-Idolatrizare Impersonala, careia ii este Frica sa-si vada propria Fata (…) Dumnezeu nu poate fi Omorat real, dar poate fi Ucis in Constiinta noastra Participativa. Asa apare Subconstientul, din Cioburile Constiintei Ucigatoare de Dumnezeu.

*

7.Religia nu trebuie sa Omoare Stiinta, iar Stiinta nu trebuie sa Ucida Religia, ci ele au nevoie sa se Intalneasca, sa se Sfatuiasca, sa se Regaseasca, sa se Redescopere Una din Alta.

*

8.Tratamentul Religios este un Tratament tot asa de Obiectiv ca si cel Medical. Dumnezeu este o Realitate Obiectiva, nu simpla sugestie, si asa Tratamentul Religios este Real si faptic, atat in Suflet cat si in Organele Corpului.

*

9.Postul Alimentar ne Purifica si Energiile Mentale si pe cele Vitale. In Post Gandurile Negative se atenueaza si cele Vitale Distrugatoare se imblanzesc. Noi de obicei avem Ganduri pe Masura Alimentatiei din Memoriile-Informatiile Mancarurilor pe care le ingeram. Orice Aliment are o Memorie proprie care intrata in Organele noastre se Reproduce. Daca mananci Carne de Oaie si Vaca, incepi sa ai Memorii ca atare… Daca mananci Carne de Porc, la fel… Postul este un Valoros Remediu de Restabilire si Rememorare a adevaratelor Energii (…) Postul este Revenirea la Starea de Inger.

*

10.Cititi Zilnic Evangheliile, cate un Capitol sau cateva Versete, cititi cu voce tare si Puterea cuvintelor Dumnezeiesti va va aduce Vindecari. Repetati Cuvintele Evanghelice in Inima si in Minte si veti simti Noi Energii binefacatoare. Acestea nu sunt simple sugestii… Cuvintele Sfinte produc real Energii-Vibratii tamaduitoare (…) Oprirea Gandurilor in Cuvantul Sfant este Postul Gandurilor si al Mintii.

*

11.Multi se plang ca nu mai gasesc Duhovnici Mari si Duhovnicii se plang ca nu mai gasesc “Ucenici Mari”… si iata criza Practicii Duhovnicesti.

*

12.Pustnicii Mari Carpatini, simpli si ai Pamantului, nu aveau “scolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau “PREDANIA SANGELUI LOCULUI – Pamantului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu il incadrez in zisa Mistica a ICOANEI (…) Avva Pustnicul nu facea Rugaciunea Mintii, ci RUGACIUNEA ICOANEI.

*

13.Chipul Sacralitatii lui Dumnezeu este “concretizat” in Chipul Bisericii. Biserica este Prezenta Sacrului in lume. Unde nu mai este Chip de Biserica, acolo se sterg “urmele” Lui Dumnezeu (…) Sufletul nostru “se face” Biserica doar daca “trece” Dumnezeu prin el (…) Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind si tu apoi Biserica, doar asa Il vei intalni cu adevarat. De aceea, trebuie sa mergi la Biserica unde sa-L primesti pe Dumnezeu in Suflet ca sa-L poti avea (…) Fara “Impartasirea” din Liturghia lui Hristos nu veti deveni cu adevarat “Biserici proprii” (…) Orice Participare la Liturghie este o “scanteie” ce va aprinde “Lumina” intregului Suflet.

*

14.Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire.

*

15.Taticule, iti dau canon sa fii vesel!

*

16.Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa.

*

17.Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive.

BIBLIOGRAFIA:

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă. Taina vindecării. Vol. II, București, Editura Platytera, 2017.

Avva Ghelasie. Cuvântătorul de Dumnezeu, București, Editura Platytera.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, iconarul iubirii dumnezeiești, București, Editura Platytera.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/filocalia-la-frasinei-avva-ghelasie-136041.html

Advertisements

Pogoramantul lui Ioasaf Duhovnicul (de la Manastirea Sfantul Sava – pe malul Iordanului) de Sfantul Ioan Iacob de la Neamt

Sfantul Ioan Iacob

Într-o zi de primăvară
Jos în luncă la Iordan
Se plimba un om cu barbă
În costum european.

Se ştia că-n vremea veche
Lunca după sărbători,
Totdeauna era plină
De streini Închinători.

Câte unul mai în vârstă
Când era a se scălda,
– Ca să fie mai în voie –
De la cârd se retrăgea.

Pentru asta şi streinul
Despre care am pomenit,
Cu plimbarea lui răsleaţă
Nu da loc de bănuit.

Dar un cuvios Duhovnic
Care-n preajmă se afla
Bănuia ceva la dânsul
După felul cum umbla:

Mersul nu era plimbare,
Chipul lui neliniştit,
Se vedea după mişcare
Omul desnădăjduit.

S-a apropiat de dânsul
Cu blândeţe şi i-a zis:
„Fiule, pentru scăldare
Locul nu este deschis!

Vino mai la deal oleacă
Unde malul e mai jos,
Locul unde eşti se surpă,
Poate fi primejdios!”

– Lasă-mă, Părinte-n pace!
A răspuns el necăjit,
Îi mai trebuie scăldare
Unui suflet osândit?

„Fiule, îi zice iarăşi
Omul cel duhovnicesc,
Nu te ruşina de mine,
Eu sunt doctor sufletesc!

Dacă ai ceva pe suflet
Spune, nu ţinea mocnit,
Eu de asta sunt duhovnic,
Să alin pe cel scârbit!”

Chipul blând şi vocea caldă
A cinstitului bătrân
I-au făcut încurajare
Spovedindu-se puţin:

Vai de capul meu, părinte,
Sunt un om nenorocit,
Nu mai este pentru mine
Cale pentru mântuit!

Sunt canonisit din ţară
Ca să nu mă-npărtăşesc
Până ce voi fi aproape
Gata să mă săvârşesc.

Scârba asta nu mă lasă
Nici decum să mă alin
Şi la Locurile Sfinte
Asta m-a făcut să vin.

Auzeam vorbind pe unii
Că făcându-mă „Hagiu”,
Deslegării de păcate
Vrednic aş putea să fiu.

Dar venind în Palestina
Toţi duhovnicii mi-au zis
Că nu este pogorâre
(După cum se află scris).

Mers-am şi la Patriarhul,
Poate el m-ar deslega,
Dar mi-a spus acelaşi lucru
Şi Prea Fericirea Sa.

Când îi văd pe toţi „Hagii”
Că se-mpărtăşesc mereu,
Mă socot că eu sunt singur
Lepădat de Dumnezeu.

Pentru asta am în minte
Să-mi fac seamă în Iordan
Căci de-acuma pentru mine
Nu mai este alt liman!

Auzind bătrânul asta
A văzut că-i disperat;
Apucându-l deci de mână
Leacul următor i-a dat:

„Mâine fac eu Leturghie
Vreau să te împărtăşesc,
Iar păcatul tău de moarte
Eu de-acum îl ispăşesc!

A simţit în clipa ceeia
Omul desnădăjduit
Că s-a uşurat la suflet,
Chipul i s-a veselit.

Îi părea că răsărise
Soarele abia atunci
Şi o mână nevăzută
Îl scăpase de la munci.

Lăcrimând de bucurie,
În genunchi el a căzut
Şi i-a sărutat sandalii
Încărcaţi atunci de lut!

„Întunericul din suflet
Astăzi mi l-ai risipit,
Să-ţi rămâie (zice omul)
Numele blagoslovit!

Pentr mine Iadul gata,
Astăzi aştepta deschis,
Iar Sfinţia ta, Părinte,
Calea morţii mi-ai închis!”

Au rămas în noaptea ceea
Împreună priveghind
Şi făcând la ziuă slujbă,
Pe hagiu el l-a grijit!

SURSA: https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/

(AUDIO) Parintele Visarion Iugulescu – Cuvant despre nadejde

Parintele Ghelasie Gheorghe de la Frasinei- Sfaturi de vietuire crestina

PARINTELE-GHELASIE-GHEORGHEPărintele Ieromonah Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei (1944-2003)

* nu fi fixist (adică să faci doar ce crezi tu); cu voinţă ascultă şi de alţii. Astfel te vei vindeca de propriile iluzii şi încăpăţânare;

* nu fi izolat şi însingurat, ci în dialog cu toţi şi cu toate (păcatul demonic face tocmai un gol de dialog). Viaţa este comunicabilitate. Fii comunicabil, chiar dacă te forţezi;

* fii vesel, chiar dacă nu te simţi bine, pentru că fondul vieţii este bucuria – lumina. Impune-ţi un zâmbet permanent;

* suportă şi ce nu-ţi place la alţii şi treci peste toate defectele lor (care sunt legate de caracterul propriu);

* nu mustra direct, nu spune greşelile, fii delicat când totuşi faci câte o observaţie;

* nu te enerva că alţii nu sunt ca tine şi-ţi stau chiar împotrivă. Astfel te vei vindeca de contrarietate şi te vei bucura de convieţuire în tot momentul, încearcă să ai afecţiunea mai tare decât respingerea;

* nu admite frica, timorarea, grija zilei de mâine; nu-ţi fă iluzii, lasă toate la momentele lor. Timorarea este slăbănogirea sufletului.

* fii optimist, chiar dacă lucrurile par total încurcate; crede în rezolvarea miraculoasă;

* toate simptomele de boală, toate certurile, toate contradicţiile, greşelile tale şi ale altora, consideră-le trecătoare şi tu vei rămâne astfel neatins;

* chiar dacă ai avut şi mai ai crize violente, toate vor trece;

* nu admite teama că va fi mai rău, ci mai bine;

* nu admite tristeţea după greşeli şi conflicte, lasă-le la momentul când te vei analiza pe tine (la spovedanie mai ales). Nu fă o scrupulozitate patologică;

* nu abandona activitatea, chiar dacă nu te simţi bine şi dai randament puţin. Cât ai fi de bolnav, nu renunţa la ceva activ, cât de cât. Este odihna a toate. Bucură-te chiar dacă ţi se pare că nu ai progresat nimic. Viaţa are o Supralege, a odihnei sacre, indiferent de stare. În această odihnă nu mai contează nici o evaluare, este Darul lui Dumnezeu, peste toate considerentele.

Bucură-te şi tu cu adevărat de acest miracol!

SURSA: http://rafaeludriste.blogspot.ro/

Monahul Moise Aghioritul – Despre suferinta (interviu)

K.I.: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.
M.M.: Aşa cum aţi spus, durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţi de care dispunea a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa. Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut. Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor, a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, Însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră, prin jertfa Sa de pe Cruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.
Sensul durerii este redat foarte frumos de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că plăcerea iraţională a avut ca rezultat durerea, iar acum este nevoie de un alt fel de durere pentru a ajunge la plăcerea adevărată. Plăcerea iraţională este fiecare formă a păcatului. În urma păcatului, omul suferă şi este lipsit de har şi de bucurie. Şi pentru ca acest rău să fie îndreptat, Dumnezeu îngăduie o durere mai mult sau mai puţin intensă, mai scurtă sau mai îndelungată, care este un instrument chirurgical ce scoate afară patimile, îl îndepărtează pe om de păcat şi îl apropie de Dumnezeu, unde este adevărata plăcere, adică fericirea sfinţilor, binecuvântare care se dă la întâlnirea noastră cu Dumnezeul cel viu.
K.I.: Aşadar, cu cât este mai grea crucea pe care o ridicăm, cu atât mai mare este şi sfinţenia pe care o dobândim. În acelaşi timp, Învierea presupune practic crucea. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la fericirea despre care vorbiţi, omul trebuie mai întâi să treacă prin răstignire, alături de Hristos.
M.M.: Cu adevărat, aşa este. În Ortodoxie, lucrurile nu sunt neclare şi aproximative, ci sunt foarte bine trasate şi precizate. Există o etapă premergătoare, o etapă a pregătirii şi o etapă a rezultatelor. Durerea pe care omul o primeşte cu voia sa şi prin libera sa alegere, prin nevoinţele ascetice – nu că am fi masochişti şi am dori durerea în mod bolnăvicios –, este ca un doctor tămăduitor al suferinţelor noastre. Asumându-ne nevoinţele ascetice, ne punem viaţa pe un făgaş normal, ne îndreptăm comportamentul şi ne curăţim de patimile murdare. Această atitudine a omului nu are rolul de a-L linişti pe Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de pocăinţa noastră, nici de priveghere, nici de posturi, nici ca noi să suferim, ci, procedând astfel, ne ajutăm pe noi înşine. Ca să mă exprim mai simplu, dacă o să mănânc mult, atunci o să dorm mult şi o să vorbesc mult. Un compromis atrage altul după sine. Nu că nu pot mânca, dormi sau sta la discuţii, dar le înfrânez cu plăcere, pentru că astfel, îmi sporesc starea de trezvie. Durerea nevoinţei duce la o stare de linişte, de limpezime, de acalmie, de speranţă şi de putere de rezistenţă. Atunci când omul nu-şi asumă acest fel de asceză sau atunci când ea nu joacă în viaţa lui un rol principal, Dumnezeu mai îngăduie să fie supărat de vreo boală, vreo calomnie, vreo acuzaţie sau greutate, toate acestea din dragoste, pentru că este părinte iubitor şi nu vrea să-i chinuiască pe oameni, ci numai să-i ajute, pentru ca, prin greutăţi, să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă şi-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este bun, se foloseşte de greutăţi ca să se cunoască pe sine, să-şi cunoască posibilităţile. Unul ca acesta îi va mulţumi lui Dumnezeu şi va îndura suferinţa, greutăţile şi bolile fără să cârtească.
K.I.: Şi totuşi, oamenii acceptă cu greu să sufere, pentru că egocentrismul lor este puternic şi, de aceea, lepădarea de sine pe care o cere Domnul este foarte greu de înfăptuit. Astfel, ei nu suportă durerea şi fac totul ca să o elimine.
M.M.: Este foarte adevărat că omul contemporan nu vrea să sufere şi să-i fie greu. Dar, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ca să primeşti duh, trebuie să dai sânge. Viaţa duhovnicească nu este o discuţie frumoasă de salon, o meditaţie filosofică despre Dumnezeu, fără să-L fi cunoscut pe acest Dumnezeu. Este nevoie de o lucrare îndelungată şi pe deplin asumată, de ascultare în şi prin Biserică, pentru ca să ne dobândim libertatea şi să ajungem la binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu, la harul şi la bucuria acestora.
K.I.: Părinte Moise, un „stareţ“ rus se plângea că nu-l iubeşte Dumnezeu, chiar dacă ajunsese la măsura gândului lui Hristos. Atunci, cineva l-a întrebat: „De ce sunteţi mâhnit, părinte?“, iar el a răspuns: „Nu mă mai iubeşte Dumnezeu pentru că nu mă mai prigoneşte nimeni“. Fiindcă v-a preocupat şi tema durerii din iubire, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte şi pe această temă.
M.M.: Ceea ce spunea călugărul acela are o mare valoare duhovnicească. Dacă la prima încercare sau supărare omul se închide în sine, se ceartă cu Dumnezeu şi se îndepărtează de oameni, înseamnă că nu este un om duhovnicesc. Greutăţile, prigoanele, supărările – toate acestea ne încearcă sufletul şi înduhovnicirea. Ele ne trec prin sită, ne curăţă şi arată dacă ceea ce spunem are corespondenţă şi în viaţa practică. Prin ele demonstrăm că ştim să ne păstrăm stăpânirea de sine şi să trăim ca nişte creştini adevăraţi. Atunci când, în momente grele, ne păstrăm liniştea sufletească, arătăm în mod practic faptul că-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, nu numai prin vorbe.
K.I.: Dacă tot vorbim despre părinţi, s-a întâmplat să cunosc personal un părinte foarte important, plecat dintre noi în decembrie 1991, şi anume părintele Porfirie, care, aşa cum ştiţi, a fost aghiorit şi a murit în Sfântul Munte, la Kapsokalivia. Aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi personal pe acest părinte care a suferit mult şi a iubit mult.
M.M.: Vă mulţumesc pentru faptul că-mi oferiţi ocazia de a vorbi despre un părinte care a fost cu adevărat un om al suferinţei şi al iubirii. Şi vă mai mulţumesc pentru felul în care aţi abordat această temă. Pentru că, de multe ori, vorbim despre fapte uimitoare sau despre viaţa unor oameni plini de virtuţi şi suntem impresionaţi ori ne entuziasmăm, dar uităm că, pentru a ajunge acolo unde au ajuns, au dus o luptă îndelungată, marcată de smerenie. Această nevoinţă nu este un scop în sine, ci reprezintă mijlocul de împlinire a scopului, care este sfinţenia, îndumnezeirea şi împărtăşirea omului din harul lui Dumnezeu – când omul devine mic şi sărac, la fel ca fierul care se topeşte în foc. Părintele Porfirie a fost, cu adevărat, un om al virtuţii. Dar trebuie să vorbim despre faptele care împodobesc viaţa lui cu multă cumpătare şi respect, fără modificări şi exagerări, ci cu toată responsabilitatea şi seriozitatea, să spunem foarte exact numai ceea ce ştim sigur. Pentru că dacă nu procedăm astfel, nu săvârşim binele. Trebuie mai întâi să simţim că sfinţii trăiesc şi în secolul nostru, alături de noi, şi că sfinţenia este realizabilă în urma unei lupte ascetice conştiente şi smerite. Părintele Porfirie a ajuns la măsurile cele mai înalte ale virtuţii. A ajuns până acolo pentru că şi-a păstrat curăţia toată viaţa şi pentru că era foarte smerit şi ascultător. A trăit alături de părinţi severi, la Kapsokalivia, în Sfântul Munte, însă o boală grea – tuberculoza, care făcea ravagii în vremea aceea – l-a îndepărtat de iubitul său Munte Sfânt şi l-a adus aproape de lume, ca să devină tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor mulţimii. Avea în inima sa foarte multă iubire, care izvora din dragostea lui pentru Dumnezeu. Dragostea creştină are întotdeauna două laturi. Nu poţi să-ţi iubeşti aproapele fără să-L iubeşti pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti aproapele. Astfel, mai ales ultimii săi ani de viaţă i-a dedicat pe de-a întregul oamenilor ce veneau la el cu sutele şi cu miile, pe care îi mângâia cu sfaturile sale ce izvorau din harisma înainte-vederii, care, aşa cum am mai spus, este dăruită numai oamenilor curaţi şi vrednici, care ştiu cum să o folosească, pentru a nu-şi face rău lor înşişi sau celorlalţi. Părintele Porfirie este, cu adevărat, o dovadă că sfinţenia există şi în veacul în care trăim. Dacă n-am avea sfinţi, lumea nu ar mai avea sens. Sfinţii sunt cei care ţin lumea în viaţă, adică aproape de Dumnezeu, iar cea mai mare nevoie a lumii contemporane este sfinţenia. Vedeţi ce influenţă a avut asupra lumii un om simplu şi neînvăţat? El este un mare câştig şi o mare bogăţie pentru Biserică. El este un exemplu de urmat pentru noi toţi.
K.I.: Aţi vorbit atât de frumos despre părintele Porfirie, încât m-aţi emoţionat profund. Desigur, spre slava lui Dumnezeu.
M.M.: Vă mulţumesc. Întâlnirea mea cu părintele Porfirie m-a marcat profund. Iar atunci când am fost bolnav şi m-am dus să iau binecuvântarea sa, mi-a spus exact de ce sufeream, în vreme ce doctorii se străduiseră ani de zile şi tot nu reuşiseră să-mi pună un diagnostic corect. Când m-am întors de la doctori şi i-am prezentat părintelui concluziile acestora, el mi-a spus: „Să ştii că harisma aceasta nu este a mea. Este a lui Dumnezeu. Îţi aminteşti când ţi-am zis că pot vorbi numai dacă îmi transmite Dumnezeu ceva pentru tine şi în nici un caz nu mă bazez pe gândul, pe imaginaţia, pe cunoştinţele şi pe puterile mele? Cu câteva zile în urmă a venit la mine un profesor universitar care se plângea de problemele sale. Atunci i-am spus: «Domnule profesor, problemele acestea le ai din pântecele mamei dumitale». Iar profesorul a început să plângă. «Dumneata eşti profesor universitar şi plângi?» «Aşa este, părinte, dar ştiţi, cuvintele acestea pe care mi le-aţi spus au o însemnătate adâncă pentru mine, deoarece pe vremea când eram în pântecele mamei, tatăl meu o lovea în burtă, pentru că voia să o facă să avorteze». Dumnezeu mă luminează ca să spun ceea ce spun“.
K.I.: Vă mai amintiţi şi alte cuvinte de folos ale părintelui Porfirie?
M.M.: Sunt atât de multe, încât am putea vorbi despre ele ore în şir. Ceea ce trebuie să reţinem este că părintele Porfirie nu a fost unic. În această lume, există astăzi mulţi oameni sfinţiţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Un alt mare părinte contemporan de la Sfântul Munte ne spunea că sfinţii necunoscuţi sunt mai importanţi decât cei cunoscuţi. Există pretutindeni, în Sfântul Munte, dar chiar şi în lume, oameni neştiuţi care urmează calea lui Dumnezeu şi se împodobesc cu virtuţi. Un exemplu este şi părintele Iacov, care a trăit în Evvia, fiind un om de o mare simplitate şi smerenie, fapt pentru care Dumnezeu i-a dăruit harisme asemănătoare cu cele ale părintelui Porfirie. Părintele Porfirie a fost atât de smerit, încât atunci când a ştiut că i se apropie sfârşitul a plecat din lume ca să nu fie slăvit şi s-a dus la Kapsokalivia, unde a avut parte de o înmormântare foarte simplă. Nu a vrut să afle nimeni. Aceasta este o dovadă în plus a bogăţiei inimii sale, care a fost smerenia nesfârşită, ce atrăgea harul lui Dumnezeu şi îi aducea multe binecuvântări.
K.I.: Nu mai este nimic de adăugat, părinte Moise. Doar să-L rugăm pe Dumnezeu să ne sporească credinţa şi să ne trimită putere de sus, căci prin propriile noastre forţe nu ne putem mântui. Este nevoie de harul lui Dumnezeu, care este mântuitor şi izbăvitor, vindecător şi plinitor.
M.M.: Aşa este. E nevoie de harul lui Dumnezeu, dar şi de nevoinţa noastră personală. Trebuie să facem şi noi un pas, pentru ca Dumnezeu să facă zece. Trebuie să lucrăm, dar să nu ne bizuim pe faptele noastre cele bune, pentru că, aşa cum spune Sfântul Marcu Ascetul, omul nu se îndreptăţeşte prin faptele sale. Cu mulţi ani în urmă, trăia un bătrânel în Nea Skiti de la Sfântul Munte. La sfârşitul vieţii sale, s-au dus la el mai mulţi părinţi să ia binecuvântare şi să-i asculte ultimele sfaturi. I-au zis: „Părinte, ce ai putea să ne spui ca o concluzie a vieţii sfinţiei tale?“ Iar el le-a răspuns: „Nu cred nici în privegherile pe care le-am făcut, nici în rugăciuni nu nădăjduiesc, nici în metanii, nici în posturi; în nimic, decât în Sângele vărsat al lui Hristos“. Dar, fără îndoială, ca să ajungă să rostească aceste cuvinte, a trebuit mai întâi să împlinească toate acele fapte despre care a vorbit. Aşa cum spune Biserica noastră, este nevoie de o colaborare între Dumnezeu şi om. Trebuie să-I arătăm lui Dumnezeu că dorim să Îl urmăm cu credinţă şi bunătate, iar El ni Se va dărui nouă întreg şi ne va înzestra cu toate darurile.
K.I.: Lucrul acesta înseamnă că trebuie să trăim, prin sfintele Taine, în sânul Bisericii, care ne primeşte pe toţi aşa cum suntem; iar dacă vom conştientiza boala sufletului nostru, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care este Hristos, va veni şi ne va vindeca în Biserică, deoarece Biserica este un spital care ne oferă sănătate duhovnicească. Iar sănătoşi sunt numai sfinţii…

SURSA: http://www.pateric.ro/

Epistola a Parintelui Daniil Sandu Tudor catre un suflet incercat

Daniil Sandu TudorParintele Daniil Sandu Tudor (n. 1896, București – † d. 1962, Închisoarea Aiud)

“Prietene,

Mi-ai povestit cândva câte ceva despre dumneata, dureri, suferinţe, încercări, şi poate dacă am fi fost mai vechi prieteni mi-ai fi spus şi de bucurii, căci nu este viaţă care să nu cuprindă şi de una şi de alta.
Te-am ascultat şi, pentru că şi viaţa mea e singuratică şi plină de meditaţie în orice colţ unde mă mişc, m-am gândit mult la cele ce-mi spuneai, precum şi la cele ce observasem fără să-mi spui şi de care poate nici dumneata nu-ţi dai seama, căci omul nu se cunoaşte bine pe sine niciodată, oricat s-ar studia.

Ţi-am ascultat ultima povestire din care înţeleg prea bine că te zbaţi în interiorul făpturii D-tale ca un încarcerat. O, cum te înţeleg, ai vrea să scapi, să-ţi simţi sufletul iar uşor şi liber, depărtat de umilinţele şi deznădejdea ce te-au copleşit, ai vrea să te agăţi de ceva valabil, ceva deosebit, ceva mare care să întreacă tot ce ai trăit, să acopere totul şi să te stăpânească numai acel ceva de care nici D-ta nu ştii prea bine ce ai vrea să fie! Am observat că scrii, deci cunoşti inspiraţia, e şi ea o parte din acel ceva pe care îl doreşti in viaţa D-tale încercată. Am observat că te duci kilometri ca să cunoşti câte un om deosebit, ai fost la mănăstire, ai trecut prin toata gama începătorului în viaţă, trufie, sporovăială etc. dar am reţinut că te-a mişcat ceva, te-a răscolit, ai plâns, te-ai cutremurat descoperind atâta renunţare, atâta iubire simplă şi mare pentru Adevărul  care e Hristos. Orbecăind, prietene, ai ajuns şi aici, şi de aici e posibil să-ţi fi rămas în inimă, ca un moment emoţionant, amintirea ceasurilor zguduitoare de tresărire a adâncimii sufleteşti.  Când mi-ai povestit, pentru prima oară – deşi te cunosc puţin – am observat pe chipul D-tale transfigurarea, luminiţa aceea scurtă, dar orbitoare, care urcă sufletele mari pe înălţimi unde unele rămân mai mult şi creează, altele se coboară copleşite, însă transformate.

Pentru prima dată am simţit că sufletul D-tale mi-e frate; şi e un frate mai mic, care mi-a dezvăluit cu încredere o latură a sa pe care şi-a descoperit-o uimit şi nici nu ştie dacă o mai are: l-a străfulgerat o clipă, l-a zguduit – şi el a rămas nehotărât, nesigur, cu vechile-i suferinţe şi regrete, cu viaţa prinsă cu odgoane groase de lut, fiinţă implantată adânc în minciună, în care se zbate şi se chinuie – şi din adâncuri tenebroase a zărit o clipă lumina de mai sus…

Această constatare m-a determinat să-şi scriu, sunt o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le faci pentru prima oară în viaţa D-tale, deoarece D-ta eşti chemat să te desăvârşeşti. De aceea ai suferit atâtea lovituri, de aceea ai fost văduvit de atâtea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, înfrânt, ca să te poţi smeri, să înveţi să te smereşti. Retras în smerenie şi în umilinţă voită, vei începe prin a cunoaşte primii paşi de libertate. Conştiinţa se va uşura brusc ca un arc. Sufletul îţi va deveni simplu, inima sinceră ca a unui copil. O, ce fericit vei fi dacă vei reuşi măcar o dată să cunoşti această stare.

Dar pentru asta trebuie să te lupţi cu D-ta însuţi ca un leu, să-îi recunoşti totul, şi bine şi rău, cu curaj, să te lepezi de păcatele grele, să te îndepărtezi de ce e murdar sau ce te-ar murdări prin cugetări sau fapte ca: răzbunari, ponegriri, bârfiri, ură, revoltă etc. – toate fac primul rău nouă înşine şi… mai puţin obiectului urât. Acestuia poate să-i facă şi un bine, poate să-l scutească de regrete, considerandu-şi vina lichidată in faţa urei ce i-o porţi. Aici mă refer numai la drama D-tale familială.

Îndrăznesc însă să mă refer şi la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credinţele zdruncinate, o influenţă rea îţi poate strica; şi nu uita că cel mai bun prieten al omului gânditor este singurătatea, în ea te arăţi cum eşti, cu ea meditezi, chibzuieşti, plănuieşti, te umpli de spirit şi înţelepciune şi drumul D-tale îşi lărgeşte treptat suprafaţa pe care o netezeşte şi o urmează înţelepciunea. Nu face caz de cunoştinţa nimănui, orice om e un biet om, azi e aşa, mâine poate să fie altfel, nu te încrede în nimeni decât în Dumnezeu, pe care să-l rogi ca un copil să-ţi dea putere, sănătate şi pace sufleteasca.

În momentul de faţă D-tale nu-ţi poate fi nimeni de folos, decât numai bunul Dumnezeu, căci ce om poate să te iubească, cu toate slăbiciunile şi inegalităţile personale, în ceasul disperării, când nu mai ştii ce vrei, nici ce-ţi trebuie?

O femeie? E cel mai puţin folositor, ea te va sili pe nesimţite să-ţi urneşti întregul eu, încărcat de nelinişti, spre ea, ca şi cum ea ar fi centrul pământului! – Crede-mă, prietene, nimic nu-ţi poate ajuta singur, gândind intens şi cu curaj, smulgând lipsurile ce dăinuie înlăuntrul fiinţei bine păzite de vanitate şi punând în locul lor sentimente mai proaspete, adânci şi… aşa de simple… iertarea, bunătatea, cumpătarea, răbdarea, sinceritatea etc.

De fapt, într-o scrisoare cât pot fi cuprinse din adevărurile trăite de o fiinţă asemeni D-tale încercată? Cu toată dorinţa ce am să te îndrumez, să te ajut, ar fi insuficiente bietele scrisori, chiar de ar fi mai multe. Nu-ţi bate capul să afli cine ţi le scrie, nu te-ar mulţumi mai mult. Aş vrea numai să reţii şi să crezi că ceea ce mă determină să-ţi scriu e o oarecare asemănare de fire, cândva şi eu m-am risipit iubind, urând, dorind una şi alta din tot ce e omenesc şi e pe lume. Şi între ele aveam scurte răgazuri de inspiraţie, scriam, cugetam, apoi toate m-au obosit şi am dorit ceva unic şi sublim; pentru aceasta am făcut o mulţime de greşeli şi am suferit, până am aflat că acel ceva e dragostea de Dumnezeu.

Cu bine!

P. S. Iţi voi mai scrie, sper că scrisorile mele îţi vor folosi câtuşi de puţin. Fii discret, nu le arăta la nimeni, umple-ţi viaţa cu aceste sfaturi sincere, nu e un subiect de roman ieftin; dar nu am ocazia să-ţi vorbesc şi simt o obligaţie morală să te ajut, să-ţi ţin de urât; cu ceva mai viu decât o carte.

Scuză-mi scrisul cu unele greşeli; îţi scriu în fugă, printre foarte puţinul timp pe care îl am, nu te interesa de formă, ci caută a înţelege fondul.”

SURSA: http://gandeste.org/

(VIDEO) Documentar despre viata scriitorului Vintila Horia