Monthly Archives: February 2012
(AUDIO) Lacrimile lui Hristos – povestire cu talc
Pacatul impartit la trei – povestire cu talc
La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere. Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.
Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu Sfanta Impartasanie.
Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si blandete parinteasca intreba:
– Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt preot nu?
– Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru! Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult; asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
SURSA: http://www.crestinortodox.ro/
Calugarul care evita sa calce furnica – povestire cu talc
Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.
Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare pacat daca ar fi omorat-o.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
SURSA: http://www.crestinortodox.ro/
Conservele batranului Efrem – povestire cu talc
Pe cand Parintii din Sfantul Munte coborau si cumparau cate ceva sau primeau binecuvantari de la alte manastiri – posmag sau legume -, cobora si Batranul Efrem, noaptea in ascuns, si isi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi. Iar ziua urca si el cu sacul incarcat in sihastria lui, dand astfel celorlalti impresia ca duce alimente. Cand ajungea la pestera, punea cutiile de conserve inaintea usii pesterii sale, ca vizitatorii sa le vada si sa-si faca impresia ca este mancacios, tocmai el care tinea posturi lungi. Iar din multa nevointa si din multa umezeala ce avea pestera, mai tarziu a dat in tuberculoza. De aceea a fost nevoit ca singur sa-si zideasca putin mai departe de pestera, intr-un loc insorit, o coliba mica de piatra care abia il incapea. Acolo si-a continuat acelasi tipic: cara in ascuns cutii de conserve goale de prin gropi si le lasa inaintea usii sale. ”
Toti cei care le vedeau – fiindca nu stiau adevarul despre batranul Efrem – spuneau:
– Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!
Binecuvantarile (alimentele) ce i le dadeau cateodata Parintii le primea cu bucurie, dar noaptea mergea si le lasa pe la chiliile Parintilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, carora le si slujea. El insusi avea multa daruire si se lasa in purtarea de grija a lui Dumnezeu.
Odata, cand a fost inchis in pestera, din pricina zapezii, Bunul Dumnezeu a trimis hrana Batranului Efrem printr-un om care, dupa ce a lasat o traista plina, a disparut dinaintea batranului. Staretul a slavit pe Dumnezeu si a trecut toata iarna aceea cu acea binecuvantare a lui Dumnezeu.
Pe langa toate cele ce le-am spus, Batranul Efrem avea multa prihanire de sine si unii, din pacate, credeau cele spuse atunci cand se clevetea pe sine. Astfel, in smerenie si in ascuns si-a sfarsit nevointa sa aspra pentru dragostea lui Hristos si s-a odihnit in Domnul .
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
RUGACIUNE PENTRU DUHOVNIC
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeşte rugăciunea mea pentru robul Tău, duhovnicul meu (numele), ales de Tine să poarte povara păcatelor mele înaintea Ta, aşa cum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă lui toate greşelile, pentru dragoastea-i şi jertfa stăruitoare ca să pun început de pocăinţă, eu, oaia cea rătăcită. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Bine-sporeşte într-însul, Doamne, şi dăruieşte-ni-l sănătos, îndelungat în zile, drept-învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin (o metanie).
Împărate Ceresc, Mângâietorule, deschide stavila Cerului şi revarsă peste duhovnicul meu (numele) belşug de har şi bogată milă. Pogoară-Te asupra lui, odihneşte-Te pururea într-însul şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor Tale. Amin (o metanie).
Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul tău Acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu (numele), şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască, pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, curăţeşte-l, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin (o metanie).
Codependenta, un rezultat al suferintei interioare de Dana Alecu
Codependenţa, definită pe scurt ca şi comportament prin care cineva depăşeşte limitele normale ale grijii pentru alte persoane, în detrimentul grijii şi stimei faţă de propria persoană, afectează mai ales familiile în care unul dintre membri suferă de alcoolism (în cele mai multe cazuri) sau de alte dependenţe, cum ar fi cea de droguri, de jocuri de noroc sau chiar dependenţa de muncă.
Termenul a apărut în anii ‘90, când s-a observat că nu doar persoanele dependente au probleme în cadrul familiei, ci şi cei apropiaţi lor. În România zilelor noastre aceste aspecte sunt mai degrabă ignorate, ascunse ori negate uneori sub cerinţele unei jertfe pentru aproapele greşit înţelese.
Într-o familie cu un dependent, de regulă toată atenţia şi energia membrilor familiei se concentrează asupra problemelor acestuia. Nevoile afective şi uneori materiale ale celorlalţi membri sunt neglijate, iar echilibrul emoţional al acestora este afectat.
Astfel, am întâlnit familii în care unul dintre părinţi este dependent de alcool, fapt care afectează în mod grav atât atmosfera şi echilibrul familial, cât şi situaţia materială. Aceste familii se confruntă cu o serie întreagă de probleme precum: lipsa de comunicare, izolarea afectivă, agresivitate, dar şi, de cele mai multe ori, lipsuri materiale acute.
După cum lesne se poate deduce, codependenţa se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor şi adolescenţilor aflaţi în aceste situaţii, care preiau multe dintre responsabilităţile părintelui alcoolic, renunţând chiar şi la şcoală în încercarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi sprijini familia. Simţindu-se ignoraţi, neglijaţi, aceştia pot căuta acceptarea şi aprobarea pe care nu le-au primit în familie, în relaţii de dependenţă faţă de persoane sau grupuri cu preocupări distructive. Stima de sine scăzută îi determină să creadă că nimeni altcineva nu îi acceptă, în numele acestei acceptări ajungând să îşi pună în pericol propria persoană. Aceşti copii şi adolescenţi trebuie sprijiniţi pentru a ajunge să devină conştienţi de propria valoare, de nevoile lor afective reale şi să găsească o modalitate de a le îndeplini în acord cu reperele sociale şi morale. Toate acestea demersuri trebuie să aibă în vedere recâştigarea autonomiei psihologice şi a armoniei în relaţiile cu propria persoană, precum şi cu semenii.
Persoanele codependente au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi
Toate persoanele codependente prezintă, în viaţa de zi cu zi, mai multe manifestări, rezultat al suferinţei interioare pe care o trăiesc. Aceste persoane au stimă de sine foarte scăzută, sunt nesigure, dependente de relaţiile cu ceilalţi de la care aşteaptă în permanenţă aprobare, încurajare. Pentru a avea încredere în părerile şi în sentimentele lor, oamenii codependenţi au nevoia de a primi confirmarea de la ceilalţi, ajungând astfel să aibă mai multă încredere în ceilalţi decât în propria persoană. De asemenea, în încercarea de a se feri de suferinţă, de sentimentul de abandon trăit în familie, ei au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, de a deţine controlul asupra relaţiilor. Devin astfel mult mai preocupaţi de problemele şi nevoile celor din jur cu care intră în relaţie, în detrimentul propriilor nevoi.
Deseori, întâlnim situaţii în care relaţia dintre părinte şi copilul ajuns la vârsta adolescenţei sau chiar la vârsta adultă este extrem de tensionată şi conflictuală, părintele încercând să deţină controlul asupra vieţii copilului, în timp ce acesta din urmă se revoltă permanent. Dincolo de această revoltă, se constată că în situaţii cotidiene, copiilor dezvoltaţi în astfel de relaţii le lipsesc deprinderile pentru o viaţă independentă, aceştia căutând în permanenţă confirmări din partea celorlalţi.
Aceste manifestări ale suferinţei psihice sunt întâlnite nu numai la pacienţii cabinetelor psihiatrilor şi psihologilor, ci şi, la o privire mai atentă, la mulţi dintre oamenii de lângă noi.
„Am făcut tot timpul ce trebuia“
Redăm mai jos mărturia dnei M. H., o persoană a cărei viaţă a fost un carusel al codependenţei.
Am fost un copil cu o lume interioară copleşitoare în care mă simţeam ca gălbenuşul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul şocantă, invazivă, agresivă şi mi-a luat mult să mă obişnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reuşeam să mă adaptez, sau cel puţin aşa mi se părea. Aşa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reuşeam să fiu aşa cum trebuie. Aşa mi-am modificat comportamentul şi m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulţilor, care le câştiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia şi nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală. Prin căutarea adevărului dureros al omului şi zicerea lui în faţă vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic acelaşi comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era duşmanul. Asta e cheia agresivităţii mele.
Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei, iar acum nici măcar nu ştiu cine sunt. Sunt în schimb un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc nişte clipe de la grădiniţă, când nu eram încă otrăvită cu „să fiu prima“ şi eram simplu eu, şi câtă bucurie aveam făcând nişte chestiuţe interesante cu mâinile mele… o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine şi mi-a dat să cunosc în suferinţa adolescenţei mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit şi am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor.
Acum sunt măritată, aştept un copil şi astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu şi în care inima mea se simte liberă, împlinită şi fericită. Nu ştiu ce a rămas cu viaţa mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie, de aceste scheme ale răutăţii care mă deformează, mă urâţesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii şi încep să mă port aşa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, şi stau şi mă uit la mine de departe cu o tristeţe mare.
SURSA: http://www.doxologia.ro/
Carte despre istoria romanilor, prezentata dintr-o perspectiva ortodoxa: IOAN VLADUCA – Pagini din Istoria Neamului romanesc
Pagini din Istoria Neamului românesc
O carte de Ioan Vlăducă, ce prezintă istoria neamului românesc în lumina Ortodoxiei.
Pagini 214
Preţ 12 lei.
Pentru comenzi accesaţi pagina de Comenzi.
Introducere
Ideea de Dumnezeu este o noțiune fundamentală,
fără de care știința cade în absurd
(Prof. univ. Nicolae Paulescu)
De când comuniștii au pus stăpânire pe această țară, istoria a fost prezentată în maniera materialismului istoric. Materialismul istoric este concepția ateistă care încearcă să explice evenimentele istorice prin cauze strict materiale.
În anul 1945, la Editura Partidului Comunist Român a apărut cartea lui G. V. Plehanov, intitulată „Despre concepția materialistă a istoriei”. G. V. Plehanov (1856-1918) a fost printre primii care au propagat ideile marxiste în Rusia. Astfel de cărți ateiste au influențat puternic tânăra generație care se pregătea în domeniul istoriei. În cartea menționată este scris că omul este un animal înrudit cu celelalte animale și că, prin adaptarea la mediu, au apărut rasele; se încearcă explicarea conștiinței prin factori economico-sociali. Plehanov, ateu fiind, spune că nu există adevăr absolut. Cum să acceptăm ca adevărată istoria scrisă de acești atei care susțin că nu există adevăr absolut? Dacă ei înșiși afirmă că nu există adevăr absolut, înseamnă că nici istoria scrisă de ei nu este adevărată. Ei spun că „totul este relativ”. Dar prin aceasta își condamnă propria lor istorie, care este și ea relativă. Fiindcă un „adevăr relativ” nu poate fi adevăr; fiecare om ar avea un „adevăr relativ” al său, diferit de „adevărurile relative” ale celorlalți. Și atunci, dintre toate aceste elemente diferite, care este adevărul?
Neacceptând existența lui Dumnezeu, istoricii atei nu sunt în stare să explice corect faptele istorice. De exemplu:
Istoricii atei nu pot explica răspândirea Creștinismului. Ei nu pot înțelege cum Apostolii, oameni simpli, au reușit să convingă o mare parte a omenirii, dintre care mulți filosofi și savanți. Noi știm însă că la Pogorârea Sfântului Duh, Sfinții Apostoli, au primit putere de la Dumnezeu să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile. Prin harul lui Dumnezeu ei au primit înțelepciune duhovnicească, precum și darul de a face minuni și de a grăi în limbile tuturor neamurilor.
Istoricii atei nu pot explica ce s-a întâmplat la Alba Iulia în 1599. Când Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, la 21 octombrie, a voit să construiască în oraş o biserică ortodoxă. Dar preoţii, boierii şi cetăţenii fiind eretici papistaşi (răpiți prin viclenie din Biserica Ortodoxă), nu-i permiteau să construiască în oraşul lor o biserică de altă lege. Voievodul le-a zis: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte”, iar ei ziceau: „Noi suntem credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată, iar arhiereul ortodox cu preoţii lui să o sfinţească; tot aşa să facă şi papistaşii. Apoi aghiasma să fie pusă în catedrala romano-catolică, închisă în vase deosebite şi bine pecetluite de ortodocşi şi papistaşi. Şi „a cărora va rămânea aghiasma nestricată ca şi cum ar fi luată acum din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie legea rea”. Marele voievod a precizat: „Căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum nădajduiesc în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi promiteţi mie a zidi biserica, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”, iar papistaşii au strigat cu glas mare: „Bine, bine, să fie aşa”.
După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „Chiamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem harul lui Dumnezeu”. Şi despecetluindu-se vasul ortodocşilor, apa cea sfinţită era mai curată ca înainte, ca apa dintr-un izvor curăţitor. Apoi s-a despecetluit şi vasul papistaşilor, şi apa lor avea un miros respingător şi tot locaşul s-a umplut de putoare. Atunci s-au înspăimântat latinii şi cu mirare au strigat: „Adevarată este legea grecească (ortodoxă, n.n.) pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru”. Şi mulţi papistaşi au trecut atunci la Ortodoxie.
Istoricii atei nu pot explica ce s-a întâmplat. Însă noi știm că există un singur Dumnezeu, o singură Credință adevărată și o singură Biserică adevărată – Biserica Ortodoxă. Harul care lucrează în Biserica Ortodoxă a sfințit apa. Iar adunarea papistașilor, fiind ruptă de Biserică, nu are Harul lui Dumnezeu și de aceea nu are putere sfințitoare.
Fără admiterea existenței lui Dumnezeu, fără Adevărul Absolut, nu poate fi înțeleasă nici Istoria și nici altă știință.
Marele nostru istoric, Constantin C. Giurescu, spunea următoarele: „Nu cred că desvoltarea vieții unui popor ca și a umanității de altfel se poate explica pornindu-se numai de la fapte de ordin material sau economic, așa cum afirmă partizanii materialismului istoric. Nu împărtășesc însă nici teza cealaltă care pretinde să explice totul numai prin idei, care susține primatul absolut al spiritului. Pentru a înțelege desvoltarea așa de complexă a umanității, deci și a fragmentului de umanitate care este un popor, trebuie să ținem seama de ambii factori, spirit și materie. Ei coexistă în orișice moment istoric”.
Fenomenele bio-psihologice au cauze materiale și sufletești. Tot așa, evenimentele istorice au cauze materiale și cauze care țin de libertatea omului. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă atât față de fiecare om în parte, cât și față de neamuri.
Așa cum omul este alcătuit din suflet și trup și nu pot fi explicate fenomenele bio-psihologice și trăirile duhovnicești fără a se admite existența lui Dumnezeu și a sufletului, tot așa în istorie nu putem înțelege evenimentele fără să admitem existența lui Dumnezeu și a libertății omenești dăruite de Dumnezeu.
SURSA: http://atitudini.com/
Cum am vrut să mă fac călugăr și de ce nu m-am mai făcut de Pr. Ioan Florin
Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu
Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.
Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.
Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.
Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.
Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.
N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.
Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!
Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.
Sfântul Antonie Cel Mare 