Tag Archives: suflet
Prof. dr. Georgios Mantzaridis – Despre dragoste
Dragostea către Dumnezeu si către aproapele rezumă Legea si Prorocii Vechiului Testament. Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mantuitorul a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. in aceste două porunci atarnă toata legea și proorocii”.
Dumnezeu este iubire. Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu și constituie împlinirea și valorificarea ontologică a credinței și a nădejdii. Însa iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînțeles omului. Este de o altă natură și nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ține lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simțit omului. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl silește să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertății. Omul îl poate iubi, dar îl poate și urâ pe Dumnezeu. Dar și cel ce îl urăște pe Dumnezeu dovedește de fapt o iubire bolnavă față de El, căci îi recunoaște existența și legătura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.
Dumnezeu dorește omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în ființa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi și mari porunci nu se înfăptuiește prin manifestări sau jertfe parțiale ale omului, ci prin desăvârșită și integrala dăruire de sine. Omul este chemat să il iubească pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui și cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuși? Cum îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simțite trupește și este robită patimilor? De aceea, ținerea acestei dintâi și mari porunci necesită adunarea omului în sine însuși și întoarcerea minții și a tuturor puterilor sufletești în inima lui.
Dragostea de Dumnezeu se vede din ținerea poruncilor Lui: „Cel ce are poruncile Mele și le ține, acela este cel ce iubește”. Sporirea în dragostea de Dumnezeu este totodată și sporire a libertății. Iar sporirea libertății este și sporire a caracterului dezinteresat al acțiunilor omului. Cât omul robește patimilor, nu îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Dar oricât L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la împlinirea absolută a poruncii iubirii. De aceea Sfinții mărturisesc ca nu țin deplin poruncile.
Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb față de zidirile Lui. Precum adevăratul îndrăgostit nu vede nimic în afară de persoana iubită, la fel și cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede și orbeste „față de toate cele de după Dumnezeu”, este luminat de Domnul și vede „cele… mai dumnezeiești”.
Nimeni nu îl poate iubi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu va avea frica Lui. Și nu se poate teme de El, dacă nu crede în El: Frica se naște din credință și nu credința din frică. Curățirea de patimi și sporirea în iubire se înfăptuiesc prin frică. Însă iubirea desăvârșită „scoate afară frica”. Frica este însușirea etapelor începătoare ale vieții duhovnicești. Dar nici credinciosul desăvârșit nu este netemător de Dumnezeu. Însă la el frica ia alta formă. Se împletește cu iubirea, care o face să dispară treptat. Astfel că există două feluri de frică: cea începătoare, provocaăa de amenințarea pedepsei și potrivită credincioșilor nematurizați duhovnicește, și frica desavarșită sau frica celor desăvârșiți , care se naște din adevărata dragoste de Dumnezeu și constituie rodul prezenței harului. Frica aceasta nu are nimic în comun cu instinctul fricii, dimpotrivă, prezența ei îl eliberează pe om de toata frica pamântească. Frica desăvârșită este legată de simțirea măreției darului lui Dumnezeu și a pericolului ce îl pândește pe om, și anume acela de-a se arăta nevrednic de chemarea lui și de a cădea mai apoi din pricina nestatorniciei și neputintei lui. Precum celui ce se află pe un munte înalt nu îi este frică de munte, ci de-a nu cădea, tot așa și cel ce se află în stadiul desăvârșirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cădea de la El. Se teme ca nu cumva să se arate nevrednic.
Cea de a doua mare porunca, despre care Domnul spune că este asemenea celei dintâi, este porunca iubirii aproapelui. Creștinul este chemat sa iși iubească aproapele „ca pe sine însuși”. La nivel psihologic aceasta înseamnă să îsi iubească aproapele precum se iubește pe el însuși. Însa plinătatea iubirii creștine nu se află la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separație între eul său și aproapele său, ci își iubește aproapele ca sine al său, caci aproapele este sinele său cel în Hristos.
Asemănarea celor două porunci se află la nivelul soteriologiei. Omului îi este cu neputință să se mântuiască dacă nu își iubește aproapele. La nivelul teologiei, însă, cea de a doua poruncă nu se poate pune laolaltă cu prima și, bineînțeles, nici înaintea ei. Dragostea de Dumnezeu cultivă dragostea de aproapele. Când este dobândită cea dintâi, lesne urmează și cea de a doua. Dar și dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea aproapelui. În esență este vorba de o singură iubire cu dublă lucrare, care se împarte neîmpărțit lui Dumnezeu și aproapelui. Aceasta înseamnă că, dacă lipsește iubirea de Dumnezeu, lipsește orice relație de iubire. Iubirea este înnăscută omului și expresia ei este ceva firesc. Însă adevărata iubire, definită de caracterul ei dezinteresat, este cu neputință departe de Dumnezeu.
În funcție de mobilurile care există în om, se pot distinge trei feluri de iubire: a) iubirea interesată, care se conduce după interes (slavă, bani, plăcere etc), b) iubirea naturală, care provine din atașamentul reciproc (iubirea părinților către copii, a copiilor către părinți etc), și c) iubirea dezinteresată, care izvorăște din iubirea de Dumnezeu sau din virtute și nu are în vedere nici un interes personal îngust. Iubirea interesată este „de necinste” sau blamabilă, cea naturală „mijlocie”, iar cea dezinteresată „de laudă”.
Cea dintâi experiență a iubirii i-o oferă omului iubirea maternă, încă din viața intrauterină. Prin aceasta este inaugurată simțirea și trăirea ei în lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei consecințe traumatice asupra copiilor.
Dragostea mamei este o iubire naturală care exprimă și caracter dezinteresat. Aduce copilului siguranță și duioșie, dar și dreptul de a o folosi ca mijloc de supraviețuire. Spre deosebire de iubirea mamei față de copil, iubirea copilului față de mamă este la început interesată. În continuare, însă, apar și celelalte feluri de iubire, astfel încât avem toate cele trei feluri ale ei, și nu doar în stadii succesive, ci și concomitent în relațiile interpersonale și sociale ale oamenilor.
Ținta vieții creștine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este însoțit de frica morții, pe când caracterul dezinteresat este cultivat prin depășirea acesteia. Fără depașirea fricii morții nu poate exista iubire dezinteresată. Iubirea aceasta are caracter chenotic. Adică se realizează prin dăruirea de sine către aproapele. Iar aceasta dăruire de sine îi tămăduiește eul cel interesat și îl preface în sinele său real.
Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată este nevoie de o luptă mai presus de om. Sporirea în iubirea dezinteresată se realizează prin sporirea în credință, în nădejde, în smerenie și în ascultare. Cu cât crede mai mult cineva în Dumnezeu și nădăjduiește în El, cu atat mai mult înaintează în dragostea de El și în dragostea aproapelui. Și cu cât mai mult se smerește și lasa deoparte voia individuală, cu atât mai mult i se eliberează sufletul și rodește duhovniceste. În starea aceasta sunt zădărnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt nimicite patimile și se îmbelsughează rodul Duhului. Sufletul omului se lărgește și îmbratisează întreaga lume. În modul acesta ia chip omul „cel pe de-a’ntregul” sau universal, adevăratul ipostas omenesc.
Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc să fie influențată și de către factori externi. Spiritul comunitar ce predomină în societatea agricolă acționa pozitiv în aceasta direcție. Din contră, spiritul individualist al epocii noastre influentează negativ. Astăzi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se află în afara lor sau care amenință, chiar, propria lor persoană. Viața socială se tipizează și iubirea dezinteresată dispare. Omul uită de Dumnezeu și de aproapele, se închide în individualismul său și se izolează din pricina interesului său îngust, egoist.
Se întamplă ca uneori iubirea omului să se întoarcă doar către Dumnezeu și să fie uitat omul, sau să se întoarcă doar către om și să fie uitat Dumnezeu. În situațiile acestea iubirea nu este adevarată. Precum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul, „dacă cineva zice „iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele sau îl urăște, mincinos este”. Dar și dacă zice că își iubește aproapele fără să îl iubească pe Dumnezeu, iarăși nu zice adevărul. Iubirea urmează o anumita randuială. Cea dintai vine iubirea de Dumnezeu si mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic noteaza Sfântul Grigorie al Nyssei, creștinul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu „cu toată inima și sufletul și puterea și simțirea lui, și pe aproapele său ca pe sine însuși; și pe femeie, iarași, dacă are cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar dacă se află sub înrâurirea patimilor, precum [își iubește] propriul său trup”.
Iubirea față de om nu poate fi factorul normativ al iubirii față de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legată de iubirea către Dumnezeu. Izvorul iubirii este, însă, Dumnezeu. De aceea iubirea adevarată față de om presupune iubirea față de Dumnezeu. Acest fapt este în-special subliniat în monahism, unde nu este ignorată valoarea iubirii către aproapele, dar este limpede subordonată iubirii către Dumnezeu. Când monahul pleacă din lume, la început își concentrează efortul în ținerea mai ales a primei porunci. Când ajunge, însă la o anume măsură a plinătății, atunci începe să lucreze în el iubirea lui Hristos, care îl leaga de întreaga lume.
Iubirea exista mai înainte de om. Omul vine la existența din iubirea lui Dumnezeu, se hrănește cu ea și se desăvârșește în ea. Toti iubesc, fiindcă își au obarșia în iubire si pe aceasta o au înlauntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sămanțal”. Și desfrânatul iubește desfrâul si varsatorul de sange uciderea și hoțul furtul și alții alte răutăți. Dar aceștia nu iubesc cum se cuvine, ci greșit. Iubirea adevărată are caracter chenotic. Cel ce iubește cu adevărat se leapădă de sine însuși și trăiește astfel pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Și trăind astfel nu doar că nu iși pierde sinele, dar chiar iși află adevăratul sine. Trăiește deoființimea omenirii și devine om universal, persoană adevărată.
Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenței omului și factor care îl ridică la calitatea de persoană adevarată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtașirea și participarea dumnezeirii” (a te împărtași de dumnezeire și a participa la ea). De aceea transcende spațiul și timpul și este păstrată în veșnica prezență a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială și trecătoare. Este legată de prezența trupească a oamenilor și durează cât aceasta. Are însușirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevarată și îmbrățișează întreaga creație.
Avva Dorotei, subliniind directa dependență a iubirii către aproapele de iubirea către Dumnezeu, notează următoarele: „Presupuneți că este un cerc, o tăietură rotundă, facută de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetați cu mintea la cele ce vă spun. Socotiți că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau viețuirile omenești. Deci cu cât intră Sfinții mai mult spre cele dinlăuntru, în dorința de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu și întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; și cu cât se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetați și despre despărțire. Căci când se despart de Dumnezeu și se întorc la cele dinafară, e vădit că, cu cât ies și se departează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alții; și cu cât se depărtează mai mult unii de alții, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Așa este firea iubirii. În măsura în care suntem în afara și nu iubim pe Dumnezeu, în aceeași măsură ne aflăm fiecare depărtat față de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin iubirea față de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; și cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu”.
Sfantul Apostol Pavel notează în imnul iubirii că omul poate avea credință și cunostință, poate deține harisme dumnezeiești și să facă minuni, poate săvârși fapte nobile în duhul jertfei de sine și al iubirii de oameni, dar să nu aibă iubire. Iar când nu are iubire, nimic nu este: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă răsunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și toata știința, și de aș avea toată credința, încât și muntii să-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toata avuția mea și de-asșda trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi folosește”.
După Sfântul Siluan Atonitul, omul care își urăște fratele, oricine ar fi el, își face inima sălaș al duhului celui rău și se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt infățișate drept fapte ale iubirii, chiar și jertfa de sine, pot exista și fără iubire reală. Pot proveni dintr-o dispoziție egoistă sau din vreun interes îngust. În special faptele filantropice ale multor asociații sau fundații se fac adesea pentru reclamă și pentru o bună imagine în societate, ba chiar pentru a masca alte interese meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala creștină. Însă acest fapt nu se întâmplă când există iubire adevărată către aproapele.
Iubirea există în persoane și se manifestă în relatiile interpersonale și sociale. Dar în același timp iubirea nu disprețuiește nici expresiile juridice ale societății. Dimpotrivă, cand există în persoane, se întipărește și în aceste dispoziții juridice. De altfel, acest fapt trebuie să fie obiectul grijii speciale a credincioșilor. În principal în vremea noastră dezinteresul credincioșilor față de prevederile juridice referitoare la viața socială – care au căpătat dimensiuni uriașe – dovedește lipsa iubirii adevărate. Totodată, însă, trebuie notat că apariția acestei iubiri în viata sociala este dificilă și problematică.
Structurile societății, care presupun interesul personal și concurența, vin în contradicție cu iubirea dezinteresată, ca și cu duhul creștinismului în general.
Iubirea dezinteresată presupune acceptarea morții și depășirea ei prin credința în Hristos. Astfel viața capătă un nou rost și un scop nou. Liber de frica morții, care dictează și modul organizării vieții în lume, credinciosul poate birui greutățile și piedicile întâlnite în lume și poate gusta viața cea adevărată și iubirea cea adevărată . Experiența iubirii este experiența vieții. Iar viața în iubire este viața în părtășia de biruință asupra morții.
Viața creștină este adunarea în iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăiește modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ținerea celei de-a doua mari porunci. Repetarea păcatului lui Adam în spațiul Bisericii se realizează prin faptul de a se autoproclama omul judecător și cenzor al celorlalți, care duce la împărțirea lor în buni și răi. Însă Hristos îi cheamă pe credincioși să nu judece, ci să ierte. Omul nu poate judeca drept, pentru că nu cunoaște totul, precum Dumnezeu. Dar când ajunge la maturitatea duhovnicească de a nu îi judeca pe ceilalți, ci de a gândi mereu cele bune despre ei, dobândește harisma sau darul deosebirii și poate distinge corect cele ale oamenilor. Și ceea ce este mai important în starea aceasta este aceea că „deși îl deosebește pe sfânt de criminal, se consideră pe sine însuși mai rău decât criminalul și îl iubește pe acesta cu durere”. Oricine îi judecă pe oameni și îi deosebește în buni și răi, pe unii iubindu-i și pe ceilalți nu, nu are iubire desăvârșită. Iubirea nu îngăduie deosebiri, ci îi îmbrățișează pe toți, fără deosebire. Când ea se mărginește la anumiți aleși și îi leapădă pe cei nealeși, lesne se preface în ură față de cei nealeși și astfel taie sau fărâmițează firea omenească.În privința iubirii, omul se maturizează treptat. Vechiul Testament, ca „pedagog către Hristos”, i-a chemat pe oameni să cultive iubirea într-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrăjmași, ci limitează ura. Scopul este restrângerea răului. De altfel, porunca „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” nu impune tautopatia, ci limitează răzbunarea la aceasta. Iar răsplătirea răului cu binele, care este introdusă în Cartea Pildelor, deși se poate interpreta ca un îndemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezintă o anume formă de răzbunare nobilă, dar și energică: „De flamânzește vrăjmașul tău, dă-i să îmbuce, iar de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni aprinși îngrămădești pe capul lui”. Deci, ceea ce deosebește iubirea creștină de oricare alta și, prin urmare, ceea ce îl deosebește pe creștinul adevărat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat. Iubirea dezinteresată este plinătatea a toată virtutea. Precum iubirea și faptele iubirii – observă Sfântul Grigorie Palama – sunt „plinătatea virtuților”, tot așa și ura și faptele urii sunt „plinătatea păcatului”. Și precum iubirea de oameni (filantropia) se însoțește și coexistă cu virtuțile, tot așa și ura de oameni (misantropia) se însoțeste și coexistă cu răutățile.
Relațiile sociale din lume se bazează pe principiul retribuției sau răsplătirii. Omul consideră natural să îi iubească pe cei care îl iubesc și să îi urască pe cei care îl urăsc. Ura față de cei ce îl iubesc și iubirea față de cei ce îl urăsc constituie abateri de la normalitate. În special ura față de prieteni este condamnată de constiința umană comună drept comportament nesănătos. Dar și iubirea catre vrăjmași este considerată nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar că se reîntoarce la starea sa după fire, în care opțiunile lui se armonizează cu firea lui, dar îl și imită pe Dumnezeu însusi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El. Din punct de vedere psihologic, în aceasta situație omul nu îl iubește pe celălalt atât cât se iubește pe sine însuși, ci mai mult decat pe sine însuși. Dar ca să ajungă la măsura aceasta a iubirii este nevoie de multă bărbăție și răbdare. Aici culminează iubirea creștină. Iar iubirea aceasta, care e tot atât de tare ca și moartea, este incomparabil mai puternică decât ura. Poate răbda chiar și răstignirea de către vrăjmași. De aceea încercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru creștin este acela de-a înceta să se mai sprijine pe puterea crucii.
Evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Sfantul Fotie spune: „Dacă toți ar întoarce și celălalt obraz celor ce îi lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care să lovească?”. Prin evitarea împotrivirii este biruit răul fără a-l mai repeta. Astfel se reduce și cantitativ prezența lui în lume. În caz contrar, răsplătirea răului cu rău devine mijlocul creșterii și permanentizării lui. Evitarea împotrivirii așează răul în trecut și deschide perspective pozitive viitorului.
Atitudinea aceasta este absolut justificată în Biserică. Dar și la nivel strict social valoarea ei este recunoscută tot mai mult. Trebuie însă notat ca la nivelul vieții sociale este absolut necesar principiul dreptății. Omul care alege și urmează calea iubirii nu ignoră, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui său, nici nu o încurajează, cerând nedreptățitului spirit de jertfă. Iubirea îmbrățișează și pe cel ce nedreptățește și pe cel nedreptățit. Aceasta impune însoțirea ei cu dreptatea. Și în cazul acesta, împotrivirea înțeleaptă față de rău în spiritul dreptății exprimă mai deplin iubirea creștină. Ținta finală a creștinului rămâne iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtuților.
Georgios Mantzaridis
Articol preluat din Morala crestina, Editura Bizantina
Arhimandritul Efrem Filotheitul – Despre pocainta, iertarea pacatelor si nadejde
“Nu poate Dumnezeu, Hristos, adancul milostivirii si al indurarilor, sa ridice greutatea unui suflet pacatos? O mana de nisip aruncata in ocean are vreo substanta? Nicidecum, ci se pierde. Se mai vede ceva la suprafata? Nimic. Exact asa este si cu toate pacatele omenirii: sunt un nimic in fata abisului milostivirii lui Dumnezeu. Cu mult mai mult pacatele unui singur suflet! (…) Pentru aceasta, nimeni sa nu deznadajduiasca, ci sa mearga cu pocainta la duhovnic, care are prin cuvant putere sa-l impace pe pacatos cu Dumnezeu, sa-l indrepteze intr-o clipa.” (Arhim. Efrem Filotheitul)
Calugarul alcoolic…
Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.
În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.
Părintele Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.
Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură.
După un an, cu pocăinţă şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată.
Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima să.
Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?
SURSA: https://www.pemptousia.ro/
(VIDEO) Parintele Arsenie Papacioc – Cuvinte duhovnicesti
Depresia: psihoterapie ortodoxa
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici – Scrisoare catre o femeie pe care o chinuia o tristeţe apăsătoare
Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.
Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte – fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede – al doilea fel de întristare.
Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie. Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.
Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii – iar intristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au fâcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine. Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, dă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine. Incepe, să zicem, cu milostenia in numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie. Îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mahnire ori chin ori putere drăcească nu o poate întuneca. Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii.
Domnul să te bucure în curând!
Sfântul Nicolae Velimirovici – “Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, volumul I, Editura Sophia, 2006.
Text preluat de pe web-site-ul: http://www.manastirea-vlahuta.com/
Noul Mucenic ILIE ARDUNUL din Kalamata, Peloponez, Grecia (+31 ianuarie)– UN SFANT FRIZER
Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfântului Noului Mucenic Ilie
“…Ilie s-a născut în Kalamata. Meseria lui era frizeria. Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale. Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele. Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie. Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.
– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa… N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor.
Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie. Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa. Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările? Pot să facă cele mai mari crime. Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa?
Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult. Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul. A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte. Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi.
Dar Ilie nu se odihnea. Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse. În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos: “De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”. Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos.
În Kalamata, creştinii, cărora le spusese secretul său, încercau să-l facă să se răzgândească în ceea ce priveşte demersul său curajos, pentru că se temeau ca nu cumva să se clatine. Dar Ilie era statornic în hotărârea lui ca diamantul şi nu lua în calcul nicio teamă. După ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, s-a înfăţişat în piaţă şi se plimba pe drumurile cetăţii. La început, turcii nu-l cunoşteau, însă mai pe urmă, după puţin, l-au recunoscut şi i-au spus: – Tu nu eşti Mustafa Ardunis?… (Aşa îl numiră când se făcuse turc). – Eu sunt, răspunse Ilie, dar nu mai sunt Mustafa, sunt Ilie; sunt creştin ortodox… Şi imediat a început să acuze religia turcilor, că este mincinoasă şi să propovăduiască cu multă putere pe Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu.
Turcii, cum l-au auzit, s-au mâniat. L-au prins, l-au bătut şi l-au dus la judecător, spunându-i: – Acesta, aici, de unul singur a cerut şi a primit credinţa noastră şi acum se leapădă de ea. Anchetatorul l-a întrebat dacă cele pe care i le aduc ca pâră sunt adevărate, iar Ilie a mărturisit din nou. Atunci l-au aruncat în temniţă, ca să se gândească ce să-i facă. În temniţă l-au chinuit mult, ca să se facă turc din nou, dar niciun chin nu l-a clătinat.
După puţine zile, l-au scos din temniţă şi l-au dus la tribunal pentru o nouă anchetă. Judecătorul l-a întrebat: – Ce-ai hotărât? Şi Ilie a răspuns: – Ce mă mai întrebi? Oricât m-aţi pedepsi, nu mă voi lepăda de Domnul meu Iisus Hristos. Fă cu mine ce vrei. Judecătorul a emis hotărârea să-l ardă cu lemne verzi. Călăii l-au apucat şi l-au dus la locul muceniciei. În timp ce mergea spre mucenicie, unul din călăi i-a dat o lovitură puternică cu sabia şi i-a tăiat spatele. Dar mucenicul, cu toată durerea, continua să-L mărturisească pe Hristos şi să cânte psalmii lui David. Au ajuns la locul execuţiei. Acolo au aprins un foc, ca să-l ardă. Însă aşa cum mărturiseau creştinii care fuseseră de faţă, focul nu i-a ars nici hainele, nici barba, nici părul. Dar sufletul său a zburat din trup şi a plecat curat şi neîntinat în cer.
Sfântul lui trup strălucea de o lumină dumnezeiască. Creştinii l-au luat cu evlavie şi l-au îngropat. L-au îngropat într-un loc, unde mai târziu au construit o biserică în cinstea mucenicului, dar de teama agarenilor au numit-o a Sfinţilor 40 de Mucenici. Sfântul lui cap se află acum la Mănăstirea Vulcanu, iar la sărbătoarea sfântului, pe 31 ianuarie, se adună multă lume.
***
Iubiţii mei! Mucenicul Ilie din Kalamata este lauda tuturor, dar în mod desebit este lauda frizerilor. A demonstrat prin pilda lui că şi un frizer poate să se sfinţească, să mărturisească şi să devină mucenic pentru Hristos. Meseria nu-l împiedică pe om de la îndatoririle lui creştine.“
Un virtuoz al chitarii si cateva cantece interpretate superb: Gregory Johnson
Pr. Dr. Ioan Istrati: Tinerii de astăzi sunt o generaţie de sacrificiu, care au renunţat la cărţi, pe care le citeam noi intens
Interviu
11.01.2012
Avem plăcerea să vă prezentăm, astăzi, un interviu cu Părintele dr. Ioan-Valentin Istrati Redactor-șef al Portalului Doxologia al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, asistent asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae” din Iași și preot slujitor la Parohia “Sf. Vineri”, din Iași. Predicile pline de duh pe care sfinția sa le-a susținut de-a lungul anilor, nenumăratele conferințe la care a participat si nu in ultimul rând cărțile cu un conținut pur ortodox pe care le-a scris(“Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea in rugaciunile Bisericii”, „Sfântul Ierarh Nicolae – mirul iubirii lui Hristos dar si altele), au făcut din părintele Ioan un preot iubit, pedagog iscusit si un prieten de suflet. Dar vă lasăm să citiți mai departe pentru a descoperi mai mult din personalitatea sa.
Rep: Părinte, care credeți că ar fi motivul pentru care tot mai mulți tineri preferă in timpul liber să-si arunce ochii pe monitorul unui computer decât pe
paginile unei cărți?
Pr. Ioan: Fascinaţia imaginii este o realitate încă de la începutul creaţiei. Dincolo de sfatul celui viclean din rai, şi vederea poftitoare a protopărinţilor noştri a fost în măsură să înstrăineze pe om de Dumnezeu. Adam şi Eva au văzut că pomul este atrăgător şi vederea păcătoasă (“pofta ochilor” I Ioan 2, 16). “De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din pom şi a mâncat şi a dat şi lui Adam şi a mâncat şi el”.
Diversitatea uriaşă a informaţiei, chiar dacă nu este însoţită de profunzime şi intensitate, face internetul să fie o atracţie pentru tinerii, care doresc să acumuleze cât mai mult din această viaţă. În acelaşi timp, informaţia pe care ţi-o oferă o carte este de bună seamă mult mai bună, fiind filtrată prin spiritul de analiză şi sinteză al autorului.
Rep: Ce poate face Biserica pentru a schimba această situație?
Pr. Ioan: Biserica trebuie să stăruie asupra tuturor tinerilor credincioşi şi nu numai pentru ca aceştia să citească mai mult. Predici în care se prezintă cărţi de mare valoare creştină şi umană, canon la spovedanie de citit cărţi folositoare de suflet, mai ales Sfânta Scriptură, organizarea unei biblioteci cuprinzătoare la biserică şi încurajarea fermă a tinerilor să citească, cercuri de lectură la biserică, eventual şi organizarea unor ore de after school la Casa socială a bisericii pentru tinerii care nu au cărţi acasă, prezenţa profesorului de religie nu numai ca emiţător de informaţie, ci şi ca sfătuitor, educator al copiilor, iată doar câteva dintre metodele care pot îmbunătăţi cantitativ şi calitativ lecturile tinerilor.
În acelaţi timp, culturalizarea internetului şi prezenţa în internet a siturilor de teologie, spiritualitate, cultură generală, filosofie, artă, gândire, poate ajuta la o mai bună formaţie educativă a tinerilor. Acest lucru înceară să îl facă portalul doxologia.ro, al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care este deopotrivă o agenţie de ştiri, o bibliotecă cuprinzătoare, un loc de rugăciune, o enciclopedie a credinţei, o aulă de educaţie şi consiliere online, un areopag al înţelepciunii umane.
Rep: Cum vedeți evoluția societății noastre, ținând cont de lipsa tot mai mare de
interes pentru carte, reflectată si in rezultatele sesiunii de vară a examenului
de Bacalaureat?
Pr. Ioan: Tinerii de astăzi sunt o generaţie de sacrificiu, care au renunţat la cărţi, pe care le citeam noi intens, dar nici nu au acces şi interes pentru mijloacele electronice de culturalizare (DVD-uri cu enciclopedii, cărţi online, biblioteci imense online etc.). În locul cărţilor, ei au adoptat “cultura” jocurilor “shutter” (violenţă) şi plăcerea gregară a video-chat-urilor (pornografie).
Pe măsură ce accesul la internet se va generaliza, se va cristaliza interesul tinerilor pentru cultură şi lectură, mai ales prin aşa numitele “e-book”, care sunt de fapt minicalculatoare care pot conţine mii de cărţi.
Rep: Credeți că apariția mai multor situri de profil teologic este benefică? Cum pot ele estompa limbajul trivial promovat pe mai toate siturile românesti?
Pr. Ioan: Prezenţa pe internet a unor situri religioase, teologice şi culturale este necesară şi imperativă. Prin ea, omul care lucrează pe net are acces la tezaurul de spiritualitate al Bisericii, la explicarea dogmelor mântuitoare ale credinţei şi la exemplul oamenilor sfinţi din istoria lumii. Astfel, am putut vedea cu surprindere că în portalul doxologia.ro, cele mai multe accesări sunt făcute în sectorul rugăciuni, la Paraclisul Maicii Domnului şi la Canonul de umilinţă, într-o medie de 10 minute. Sunt oameni, care odată ajunşi la serviciu, îşi fac pravila de rugăciune în taină, şi apoi se apucă de treabă (nu spuneţi asta la şefi). Prin aceasta, internetul devine “cămară” tainică de rugăciune pentru oamenii care caută viaţa veşnică.
Interviu realizat de către Andrei Andronic si Vlad Spătaru
SURSA: http://www.teografia.ro/
Invidia este intotdeauna durere
Predica Prea Fericitului Kiril, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, după marea pavecerniţă cu citirea Canonului cel Mare al sfântului Andrei Criteanul în ziua de luni a primei săptămâni din Postul cel Mare în catedrala Hristos Mântuitorul (or. Moscova) 15 februarue 2010
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Păcatul cu care omul se luptă în numele mântuirii sale se descoperă în toată esenţa sa printr-un viciu, numit mândrie. Omul mândru doar pe sine se pune în centrul vieţii, lăsând pe toţi ceilalţi la periferie. Această poziţie de viaţă a omului mândru trage după sine o mulţime de consecinţe periculoase, una din ele fiind viciul invidiei.
Meditând asupra faptului ce este invidia, sfântul Vasile cel Mare al zis nişte cuvinte foarte exacte: „Invidia este mâhnirea pentru bunăstarea apropiatului”. Omul mândru nu se poate împăca cu gândul că cineva este mai deştept, mai frumos, mai bogat, mai de succes. Doar omul mândru singur pe sine se pune în centrul existenţei, cine ar putea să-l încurce să ocupe acest loc? Şi apariţia oricărei persoane care pare mai de succes şi mai importantă trezeşte la omul, cuprins de mândrie, o mare durere interioară.
Anume invidia descoperă toată absurditatea mândriei. Gândindu-se la invidie, sfântul Tihon Zadonsky a spus minunatele cuvinte: „Celelalte vicii şi patimi măcar au plăcere imaginară, iar invidiosul păcătuieşte şi suferă”. Desigur, dacă alte vicii sunt însoţite măcar de aparente plăceri, atunci invidia — este o durere şi întotdeauna este durere şi nu este nici urmă de plăcere, chiar şi imaginară. Dacă omul nu luptă cu sentimentul invidiei, ea poate atât de tare să-l înrobească, încât el devine agresiv şi periculos pentru alţii. Nu este întâmplător că motivul primului omor, săvârşit la începutul istoriei omenirii de către Cain al fratelui său Abel, a fost invidia. Omul invidios devine agresiv şi periculos pentru alţii. Şi cu cât mai minuţios el ascunde focul intern al invidiei în inima sa, cu atât mai periculos el devine.
Cum să lupţi cu această încercare? Cum să lupţi cu acest viciu? Acelaşi sfânt ierarh Tihon Zadonsky a spus: „Mândria este mama invidiei. Omoară-o pe mama şi va muri fiica”. Dar, deoarece, mândria descoperă în deplină măsură însăşi esenţa păcatului, a lupta cu acest viciu este foarte greu şi nu poate omul să biruie mândria decât cu puterea lui Dumnezeu. De aceea rugăciunea, participarea în tainele Bisericii, meditarea permanentă asupra propriei vieţi, asupra aspiraţiilor propriului suflet, asupra gândurilor proprii, judecata aspră a propriei persoane vor putea să ajute omului să-şi biruie mândria.
Dar mai sunt încă două remedii minunate. Primul — este conştientizarea faptului că Domnul a înzestrat pe fiecare om cu nişte calităţi unice şi nu există doi oamenii să semene unul cu altul întru totul. Fiecare om este unic şi are valoarea sa în faţa lui Dumnezeu. Cât de slab, bolnav, nereuşit ar părea omul, el are valoare în ochii lui Dumnezeu. Conştientizarea acestui fapt îl ajută pe om să se abţină de la invidie. Lumea e mare şi fiecare în această lume îşi are locul său. Înţelegerea unicităţii omului şi a înţelepciunii planului lui Dumnezeu pentru fiecare om vă va ajuta se învingeţi sentimentul invidiei.
Şi încă un remediu foarte important sunt faptele bune. Când facem o faptă bună pentru cineva, acel om încetează să fie pentru noi depărtat, el devine apropiat. Noi nu-i invidiem pe acei cărora le facem fapte bune. Dacă cineva se îndoieşte, atunci să facă o faptă bună omului pe care îl invidiază şi invidia treptat va trece, fiindcă acel om va deveni pentru el apropiat. Trebuie să ţinem minte că deseori noi singuri provocăm sentimentul de invidie în acei oameni care ne înconjoară. Uneori a aţâţa pe cel invidios, a trezi în el sentimentul de invidie ne face plăcere.
De pildă, cumpărând haine noi, frumoase, unii cred, în primul rând, că această haină va trezi invidia la cunoscuţi sau chiar la rude şi la cei apropiaţi. Invidia este un viciu periculos şi agresiv. Şi dacă noi singuri nu dorim să fim înţepaţi de invidie, nu trebuie să o aţâţăm. O mulţime de nenorociri s-au săvârşit şi se săvârşesc în lume din cauza invidiei.
Vremea Postului cel Mare — este vremea luptei cu viciile: şi cu mândria, şi cu invidia. Venind în biserica lui Dumnezeu, ascultând cuvintele minunate ale rugăciunilor şi ale cântărilor, adresându-ne cu rugăciuni fierbinţi către Domnul pentru ajutor în viaţa noastră duhovnicească, vom cere ca El să ne ajute să dezrădăcinăm din inimile noastre şi mândria, şi invidia. Şi, scuturând de pe noi aceste vicii, noi vom simţi o uşurare nespusă în viaţă, vom simţi bucuria existenţei. Fie ca Dumnezeu să ne ajute în zilele sfintei şi mântuitoarei Patruzecimi, ca noi treptat, dar sigur, să ne ridicăm de la o putere la alta în mişcarea noastră în întâmpinarea Domnului şi Mântuitorului nostru. Amin.
din Predicile Prea Fericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril
“Noi suntem un singur popor în faţa lui Dumnezeu”
Predicile cercului de slujbe pentru anul 2010
traducere din limba rusă, pag. 53-55
Sursa: http://tineretulortodox.md
Sfântul Antonie Cel Mare 