Tag Archives: Ieromonah
Avva Ghelasie de la Manastirea Frasinei – Sfaturi si invataturi duhovnicesti
Citate preluate din scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Mănăstirea Frăsinei, dar și din mărturiile ucenicilor
1.Crestinismul nu este Sistem Religios sau Filosofic, ci este Viziune in vesnica Deschidere-Descoperire. Dogma Revelata Crestina nu este Sistem-Inchidere, ci Definire in Deschidere.
*
2.De aici Trinitatea Crestina ca: Dumnezeu Tatal-Taina-Vedere Absoluta; Sfantul Duh Dumnezeu Cunoastere-Privire-Descoperire; Dumnezeu Logosul Fiul-Limbajul-Identificarea. Aceasta este Gramatica Logicii Crestine.
*
3.Crestinismul Ortodox fata de cel Catolic si protestant se Pastreaza in Puritatea Neamestecului cu Dualismul Filosofic Aristotelic grec, sau cu Metafizica Mistica Orientala ce patrunde mai nou in Occident. Stiinta Occidentala este actualmente Filosofie Greaca, Evolutionism Oriental si Mecanica Occidentala. Este un fel de Religie a Spiritului cu un Dumnezeu Principiu transpus intr-o Mecanica Fizico-Chimica.
*
4.Icoana este cea mai Mistica Reprezentare a Crestinismului. Fara Icoana toata specificitatea Crestinismului cade. Icoana nu este Idolul-inlocuitorul de Dumnezeu, ci este “Reinvierea Creatiei prin Dumnezeu”, “intruparea Creatiei in Dumnezeu”, Reconstientizarea Creatiei in Dumnezeu, “Rememorarea Existentei Creatiei in Dumnezeu”. In Idol Creatia se Pierde pe Sine si ramane doar Dumnezeu-Idol. In Icoana Creatia din contra se Suprapersonalizeaza neamestecat in Personalitatea lui Dumnezeu, ca dialog reciproc intre Dumnezeu si Creatie. Icoana este Reinvierea Dialogului cu Dumnezeu pierdut prin Caderea din Rai. Icoana este Restabilirea Chipului de Rai.
*
5.Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”, spune Părintele Ghelasie, îndemnând ,să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea-Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.
*
6.Subconstientul este Sfaramarea Icoanei Constientului. Cioburile Subconstientului vor sa se faca ele insele Icoane, dar ca Idoli. Subconstientul nu Sufera Icoana-Constiinta-Lumina, vrea o Idolatrizare pe Intuneric, un Chip ce nu se Vede la Fata, o inchipuire fara Chip, un Vis fara Obiect, o Gandire fara Realitate, o Auto-Idolatrizare Impersonala, careia ii este Frica sa-si vada propria Fata (…) Dumnezeu nu poate fi Omorat real, dar poate fi Ucis in Constiinta noastra Participativa. Asa apare Subconstientul, din Cioburile Constiintei Ucigatoare de Dumnezeu.
*
7.Religia nu trebuie sa Omoare Stiinta, iar Stiinta nu trebuie sa Ucida Religia, ci ele au nevoie sa se Intalneasca, sa se Sfatuiasca, sa se Regaseasca, sa se Redescopere Una din Alta.
*
8.Tratamentul Religios este un Tratament tot asa de Obiectiv ca si cel Medical. Dumnezeu este o Realitate Obiectiva, nu simpla sugestie, si asa Tratamentul Religios este Real si faptic, atat in Suflet cat si in Organele Corpului.
*
9.Postul Alimentar ne Purifica si Energiile Mentale si pe cele Vitale. In Post Gandurile Negative se atenueaza si cele Vitale Distrugatoare se imblanzesc. Noi de obicei avem Ganduri pe Masura Alimentatiei din Memoriile-Informatiile Mancarurilor pe care le ingeram. Orice Aliment are o Memorie proprie care intrata in Organele noastre se Reproduce. Daca mananci Carne de Oaie si Vaca, incepi sa ai Memorii ca atare… Daca mananci Carne de Porc, la fel… Postul este un Valoros Remediu de Restabilire si Rememorare a adevaratelor Energii (…) Postul este Revenirea la Starea de Inger.
*
10.Cititi Zilnic Evangheliile, cate un Capitol sau cateva Versete, cititi cu voce tare si Puterea cuvintelor Dumnezeiesti va va aduce Vindecari. Repetati Cuvintele Evanghelice in Inima si in Minte si veti simti Noi Energii binefacatoare. Acestea nu sunt simple sugestii… Cuvintele Sfinte produc real Energii-Vibratii tamaduitoare (…) Oprirea Gandurilor in Cuvantul Sfant este Postul Gandurilor si al Mintii.
*
11.Multi se plang ca nu mai gasesc Duhovnici Mari si Duhovnicii se plang ca nu mai gasesc “Ucenici Mari”… si iata criza Practicii Duhovnicesti.
*
12.Pustnicii Mari Carpatini, simpli si ai Pamantului, nu aveau “scolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau “PREDANIA SANGELUI LOCULUI – Pamantului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu il incadrez in zisa Mistica a ICOANEI (…) Avva Pustnicul nu facea Rugaciunea Mintii, ci RUGACIUNEA ICOANEI.
*
13.Chipul Sacralitatii lui Dumnezeu este “concretizat” in Chipul Bisericii. Biserica este Prezenta Sacrului in lume. Unde nu mai este Chip de Biserica, acolo se sterg “urmele” Lui Dumnezeu (…) Sufletul nostru “se face” Biserica doar daca “trece” Dumnezeu prin el (…) Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind si tu apoi Biserica, doar asa Il vei intalni cu adevarat. De aceea, trebuie sa mergi la Biserica unde sa-L primesti pe Dumnezeu in Suflet ca sa-L poti avea (…) Fara “Impartasirea” din Liturghia lui Hristos nu veti deveni cu adevarat “Biserici proprii” (…) Orice Participare la Liturghie este o “scanteie” ce va aprinde “Lumina” intregului Suflet.
*
14.Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire.
*
15.Taticule, iti dau canon sa fii vesel!
*
16.Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa.
*
17.Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive.
BIBLIOGRAFIA:
Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă. Taina vindecării. Vol. II, București, Editura Platytera, 2017.
Avva Ghelasie. Cuvântătorul de Dumnezeu, București, Editura Platytera.
Părintele Ghelasie de la Frăsinei, iconarul iubirii dumnezeiești, București, Editura Platytera.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/filocalia-la-frasinei-avva-ghelasie-136041.html
Parintele Rafail Noica – Despre cancer
“Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul este o boală care se teme de rugăciune.”
(Părintele Rafail Noica)
Parintele Savatie Bastovoi – Sfaturi duhovnicesti
“Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.
Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.
Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.
Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala (…) În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.
Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.
Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.
Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.
Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit.
Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.
Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este.
Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu (…) Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut.”
(Gânduri frumoase culese dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi, realizat de către Dr. Stelian Gomboş – în numărul din luna august al revistei ortodoxe Porunca iubirii)
(eBook) Viata Cuviosului Ghelasie Isihastul de la Frasinei
Parintele Ghelasie Gheorghe de la Frasinei- Sfaturi de vietuire crestina
Părintele Ieromonah Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei (1944-2003)
* nu fi fixist (adică să faci doar ce crezi tu); cu voinţă ascultă şi de alţii. Astfel te vei vindeca de propriile iluzii şi încăpăţânare;
* nu fi izolat şi însingurat, ci în dialog cu toţi şi cu toate (păcatul demonic face tocmai un gol de dialog). Viaţa este comunicabilitate. Fii comunicabil, chiar dacă te forţezi;
* fii vesel, chiar dacă nu te simţi bine, pentru că fondul vieţii este bucuria – lumina. Impune-ţi un zâmbet permanent;
* suportă şi ce nu-ţi place la alţii şi treci peste toate defectele lor (care sunt legate de caracterul propriu);
* nu mustra direct, nu spune greşelile, fii delicat când totuşi faci câte o observaţie;
* nu te enerva că alţii nu sunt ca tine şi-ţi stau chiar împotrivă. Astfel te vei vindeca de contrarietate şi te vei bucura de convieţuire în tot momentul, încearcă să ai afecţiunea mai tare decât respingerea;
* nu admite frica, timorarea, grija zilei de mâine; nu-ţi fă iluzii, lasă toate la momentele lor. Timorarea este slăbănogirea sufletului.
* fii optimist, chiar dacă lucrurile par total încurcate; crede în rezolvarea miraculoasă;
* toate simptomele de boală, toate certurile, toate contradicţiile, greşelile tale şi ale altora, consideră-le trecătoare şi tu vei rămâne astfel neatins;
* chiar dacă ai avut şi mai ai crize violente, toate vor trece;
* nu admite teama că va fi mai rău, ci mai bine;
* nu admite tristeţea după greşeli şi conflicte, lasă-le la momentul când te vei analiza pe tine (la spovedanie mai ales). Nu fă o scrupulozitate patologică;
* nu abandona activitatea, chiar dacă nu te simţi bine şi dai randament puţin. Cât ai fi de bolnav, nu renunţa la ceva activ, cât de cât. Este odihna a toate. Bucură-te chiar dacă ţi se pare că nu ai progresat nimic. Viaţa are o Supralege, a odihnei sacre, indiferent de stare. În această odihnă nu mai contează nici o evaluare, este Darul lui Dumnezeu, peste toate considerentele.
Bucură-te şi tu cu adevărat de acest miracol!
Epistola a Parintelui Daniil Sandu Tudor catre un suflet incercat
Parintele Daniil Sandu Tudor (n. 1896, București – † d. 1962, Închisoarea Aiud)
“Prietene,
Mi-ai povestit cândva câte ceva despre dumneata, dureri, suferinţe, încercări, şi poate dacă am fi fost mai vechi prieteni mi-ai fi spus şi de bucurii, căci nu este viaţă care să nu cuprindă şi de una şi de alta.
Te-am ascultat şi, pentru că şi viaţa mea e singuratică şi plină de meditaţie în orice colţ unde mă mişc, m-am gândit mult la cele ce-mi spuneai, precum şi la cele ce observasem fără să-mi spui şi de care poate nici dumneata nu-ţi dai seama, căci omul nu se cunoaşte bine pe sine niciodată, oricat s-ar studia.
Ţi-am ascultat ultima povestire din care înţeleg prea bine că te zbaţi în interiorul făpturii D-tale ca un încarcerat. O, cum te înţeleg, ai vrea să scapi, să-ţi simţi sufletul iar uşor şi liber, depărtat de umilinţele şi deznădejdea ce te-au copleşit, ai vrea să te agăţi de ceva valabil, ceva deosebit, ceva mare care să întreacă tot ce ai trăit, să acopere totul şi să te stăpânească numai acel ceva de care nici D-ta nu ştii prea bine ce ai vrea să fie! Am observat că scrii, deci cunoşti inspiraţia, e şi ea o parte din acel ceva pe care îl doreşti in viaţa D-tale încercată. Am observat că te duci kilometri ca să cunoşti câte un om deosebit, ai fost la mănăstire, ai trecut prin toata gama începătorului în viaţă, trufie, sporovăială etc. dar am reţinut că te-a mişcat ceva, te-a răscolit, ai plâns, te-ai cutremurat descoperind atâta renunţare, atâta iubire simplă şi mare pentru Adevărul care e Hristos. Orbecăind, prietene, ai ajuns şi aici, şi de aici e posibil să-ţi fi rămas în inimă, ca un moment emoţionant, amintirea ceasurilor zguduitoare de tresărire a adâncimii sufleteşti. Când mi-ai povestit, pentru prima oară – deşi te cunosc puţin – am observat pe chipul D-tale transfigurarea, luminiţa aceea scurtă, dar orbitoare, care urcă sufletele mari pe înălţimi unde unele rămân mai mult şi creează, altele se coboară copleşite, însă transformate.
Pentru prima dată am simţit că sufletul D-tale mi-e frate; şi e un frate mai mic, care mi-a dezvăluit cu încredere o latură a sa pe care şi-a descoperit-o uimit şi nici nu ştie dacă o mai are: l-a străfulgerat o clipă, l-a zguduit – şi el a rămas nehotărât, nesigur, cu vechile-i suferinţe şi regrete, cu viaţa prinsă cu odgoane groase de lut, fiinţă implantată adânc în minciună, în care se zbate şi se chinuie – şi din adâncuri tenebroase a zărit o clipă lumina de mai sus…
Această constatare m-a determinat să-şi scriu, sunt o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le faci pentru prima oară în viaţa D-tale, deoarece D-ta eşti chemat să te desăvârşeşti. De aceea ai suferit atâtea lovituri, de aceea ai fost văduvit de atâtea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, înfrânt, ca să te poţi smeri, să înveţi să te smereşti. Retras în smerenie şi în umilinţă voită, vei începe prin a cunoaşte primii paşi de libertate. Conştiinţa se va uşura brusc ca un arc. Sufletul îţi va deveni simplu, inima sinceră ca a unui copil. O, ce fericit vei fi dacă vei reuşi măcar o dată să cunoşti această stare.
Dar pentru asta trebuie să te lupţi cu D-ta însuţi ca un leu, să-îi recunoşti totul, şi bine şi rău, cu curaj, să te lepezi de păcatele grele, să te îndepărtezi de ce e murdar sau ce te-ar murdări prin cugetări sau fapte ca: răzbunari, ponegriri, bârfiri, ură, revoltă etc. – toate fac primul rău nouă înşine şi… mai puţin obiectului urât. Acestuia poate să-i facă şi un bine, poate să-l scutească de regrete, considerandu-şi vina lichidată in faţa urei ce i-o porţi. Aici mă refer numai la drama D-tale familială.
Îndrăznesc însă să mă refer şi la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credinţele zdruncinate, o influenţă rea îţi poate strica; şi nu uita că cel mai bun prieten al omului gânditor este singurătatea, în ea te arăţi cum eşti, cu ea meditezi, chibzuieşti, plănuieşti, te umpli de spirit şi înţelepciune şi drumul D-tale îşi lărgeşte treptat suprafaţa pe care o netezeşte şi o urmează înţelepciunea. Nu face caz de cunoştinţa nimănui, orice om e un biet om, azi e aşa, mâine poate să fie altfel, nu te încrede în nimeni decât în Dumnezeu, pe care să-l rogi ca un copil să-ţi dea putere, sănătate şi pace sufleteasca.
În momentul de faţă D-tale nu-ţi poate fi nimeni de folos, decât numai bunul Dumnezeu, căci ce om poate să te iubească, cu toate slăbiciunile şi inegalităţile personale, în ceasul disperării, când nu mai ştii ce vrei, nici ce-ţi trebuie?
O femeie? E cel mai puţin folositor, ea te va sili pe nesimţite să-ţi urneşti întregul eu, încărcat de nelinişti, spre ea, ca şi cum ea ar fi centrul pământului! – Crede-mă, prietene, nimic nu-ţi poate ajuta singur, gândind intens şi cu curaj, smulgând lipsurile ce dăinuie înlăuntrul fiinţei bine păzite de vanitate şi punând în locul lor sentimente mai proaspete, adânci şi… aşa de simple… iertarea, bunătatea, cumpătarea, răbdarea, sinceritatea etc.
De fapt, într-o scrisoare cât pot fi cuprinse din adevărurile trăite de o fiinţă asemeni D-tale încercată? Cu toată dorinţa ce am să te îndrumez, să te ajut, ar fi insuficiente bietele scrisori, chiar de ar fi mai multe. Nu-ţi bate capul să afli cine ţi le scrie, nu te-ar mulţumi mai mult. Aş vrea numai să reţii şi să crezi că ceea ce mă determină să-ţi scriu e o oarecare asemănare de fire, cândva şi eu m-am risipit iubind, urând, dorind una şi alta din tot ce e omenesc şi e pe lume. Şi între ele aveam scurte răgazuri de inspiraţie, scriam, cugetam, apoi toate m-au obosit şi am dorit ceva unic şi sublim; pentru aceasta am făcut o mulţime de greşeli şi am suferit, până am aflat că acel ceva e dragostea de Dumnezeu.
Cu bine!
P. S. Iţi voi mai scrie, sper că scrisorile mele îţi vor folosi câtuşi de puţin. Fii discret, nu le arăta la nimeni, umple-ţi viaţa cu aceste sfaturi sincere, nu e un subiect de roman ieftin; dar nu am ocazia să-ţi vorbesc şi simt o obligaţie morală să te ajut, să-ţi ţin de urât; cu ceva mai viu decât o carte.
Scuză-mi scrisul cu unele greşeli; îţi scriu în fugă, printre foarte puţinul timp pe care îl am, nu te interesa de formă, ci caută a înţelege fondul.”
SURSA: http://gandeste.org/
(eBook) Ne vorbeste Parintele Porfirie
Parintele IUSTIN PARVU a trecut la Domnul
Părintele Arhimandrit IUSTIN PÂRVU (10 feb. 1919 – † 16 iun. 2013)
Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconventional
Ieromonahul Symeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peru–ului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte.
Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.
Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală.
Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.
V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?
O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.
De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.
Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?
Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.
Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?
Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.
Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.
Doar hainele vi le-aţi împărţit ?
Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.
O imagine hippie…
Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.
Şi aţi reuşit ?
Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.
Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?
Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.
Ce cărţi v-aţi păstrat ?
Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unei yogi numite Paramahansa Yosananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, asaracciem pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.
Frumos !
Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…
Circulă zvonul că aţi devenit budist.
A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.
Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !
E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.
Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.
N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.
Pe ce temă ?
Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.
Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?
Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.
Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.
Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !
Cred că o să ţi se-ntâmple.
Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.
Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.
Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.
Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.
Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.
Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.
Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.
Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.
Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.
Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.
Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.
Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…
Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.
Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…
Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…
Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.
De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?
Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.
Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?
Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.
Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?
Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.
Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?
Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?
Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?
Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.
Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?
Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?
Păi, da.
Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.
Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.
Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?
Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?
Nu, nu puteţi.
Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.
Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.
Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.
Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).
Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?
Da, m-au făcut.
Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?
Nu ! Se naşte din dragoste.
Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.
Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.
Şi cum vă apăraţi ?
De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.
Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.
Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.
Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?
Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.
Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.
Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.
Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.
De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?
Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.
Şi mie, căruia îmi cade părul?
Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.
Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.
Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).
Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?
Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.
Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?
Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.
Prin anahoreză evităm orice luptă socială.
Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.
Ce mai întreţin monahii astăzi ?
Însuşi omul.
Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.
Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.
Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.
Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!
Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?
Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.
Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?
De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.
Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?
Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.
Şi o căutătură îndurerată.
Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.
Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.
Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.
***
Stathis Tsangarusiános (Revista Τo Τétarto, 1986)
SURSA: http://www.pemptousia.ro
Sfântul Antonie Cel Mare 