Monthly Archives: August 2014
Arhim. Efrem Vatopedinul – Avorturile sunt o forma de genocid!
Înțelegem ispitele și provocările epocii noastre, în care plăcerea trupească este oferită omului într-un mod foarte facil. Relațiile premaritale și extramaritale sunt considerate firești, dar ele sunt împotriva firii. Astfel se încalcă premisele căsătoriei, dar și însăși Taina nunții. Curăția dinaintea nunții și fidelitatea, cumințenia în căsătorie nu reprezintă doar aplicarea unor porunci morale ale lui Dumnezeu, ci au o prelungire ontologică. ”De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2:24). Prin unirea trupească din căsătorie cei doi soți devin una, trăiesc adevărata unitate și dragoste, cea binecuvântată de Dumnezeu. În timp ce orice legătură premaritală și extramaritală scindează personalitatea. Și, ca o urmare firească, roadele acestor relații păcătoase aduc sarcini nedorite, care de regulă sfârșesc în avorturi.
În paralel, criza economică ce a început să ia dimensiuni mondiale este o altă cauză care împinge multe perechi să săvârșească avort. Greutățile economice pe care le întâmpină familia socotesc că va fi o piedică în a hrăni încă un copil și de aceea recurg la avort. Mare greșeală! Omul nu este creatorul exclusiv al pruncilor, ci este împreună-creator cu Dumnezeu-Creatorul. Dumnezeu cunoaște și are puterea de a se îngriji mult mai bine de noi, făpturile Sale. Uitați-vă cum Însuși Hristos, într-un anume fel, ne ironizează pentru faptul că nu avem încredere în pronia Sa. Spune: ”Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările” (Matei 10:29-31). Cel Care se îngrijește de vrăbii nu se va îngriji de omul care este chipul Său? S-a pierdut în zilele noastre credința, nu atât credința în Dumnezeul Treimic, adică credința dogmatică, cât credința în Pronia lui Dumnezeu, ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu. Trebuie să fim siguri pe credința noastră, să dobândim această credință a vederii lui Dumnezeu, să o cerem de la Dumnezeu. Apostolii, când au cerut de la Hristos ”sporeşte-ne credinţa” (Luca 17:5), la această credință se refereau.
Aproape în fiecare an se săvârșesc la nivel mondial mai bine de 50 de milioane de avorturi. E ca și cum în fiecare an ar fi decimată întreaga populație a Franței. Grecia, din păcate deține primul loc în Europa la avorturi, mai bine de 300 000 pe an. 22% dintre grecoaice au făcut cel puțin un avort. În Rusia, în ultimii ani, numărul avorturilor depășește un milion pe an, având ca număr record la nivel mondial 4.103.400 de avorturi în anul 1990. Și, desigur, proporțiile și procentele acestea sunt în realitate mult mai mari, pentru că cele mai multe femei recurg pentru avort nu la spitalele publice, unde obligatoriu sunt înregistrate, ci la cabinete particulare, unde înregistrarea nu e obligatorie. În aceste cifre nu sunt cuprinse așa-numitele ”avorturi la chiuvetă”, care și acestea se ridică la un număr foarte mare, care survin în urma reproducerii în laborator, unde se fecundează mult mai multe ovare decât vor fi implantate, precum și avorturile rezultate în urma ”experimentelor genetice” care au loc pentru diferite scopuri de cercetare. De asemenea, avorturile pe care le fac femeile cu sarcini gemelare sau triple, pentru a ajunge la o sarcină monoembrionară.
Mulți afirmă că problema demografică cu care se confruntă mai ales Grecia, dar și Rusia, va constitui cea mai mare problemă a deceniului următor, de vreme ce numărul deceselor este deja mai mare decât cel al nașterilor. Cea mai importantă problemă nu este rata scăzută a natalității (care și aceasta există, desigur), ci faptul că avorturile constituie o nouă formă de genocid. Deja în Grecia avorturile sunt mult mai multe decât nașterile, cel puțin de trei ori mai numeroase!
Nu pot să înțeleg cum în țări ortodoxe au loc aceste crime abominabile, cum avorturile au luat o asemenea extindere! Acest fapt va trebui să ne neliniștească foarte mult, să ne cutremure aș spune, și se impune să dăm un semnal de alarmă. Nu este posibil ca noi, popoarele ortodoxe, să săvârșim asemenea fărădelegi! Asta arată că nu ducem o viață de creștini ortodocși, ci doar în acte suntem creștini. Nu avem o viețuire creștină. Cred că Biserica Ortodoxă ar putea să acționeze mai bine asupra acestui subiect, lucru pe care romano-catolicii îl fac. Ar trebui să avem o colaborare cu statul, dar însuși statul a legalizat avorturile, așa că ne aflăm într-o confruntare cu statul în această privință. Se impune ca întregul cler și popor să se mobilizeze într-o campanie împotriva avorturilor, care însă să izvorască din adevărata cunoaștere și dragoste pentru om.
SURSA: http://www.pemptousia.ro/
(AUDIO) Prohodul Adormirii Maicii Domnului
Parintele Savatie Bastovoi – Sfaturi duhovnicesti
“Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.
Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.
Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.
Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala (…) În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.
Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.
Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.
Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.
Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit.
Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.
Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este.
Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu (…) Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut.”
(Gânduri frumoase culese dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi, realizat de către Dr. Stelian Gomboş – în numărul din luna august al revistei ortodoxe Porunca iubirii)
Sfântul Antonie Cel Mare 