“Dumnezeu este iubire. Iubire nesfarsita si nepatrunsa”
* Sfant “nou” al ortodoxiei, nefacator de minuni si nevazator inainte cu duhul, se bucura, totusi, de mare evlavie printre credinciosi, datorita unei insusiri supreme a monahismului: smerenia si puterea rugaciuni totale a inimii *
As vrea sa va istorisesc viata unui sfant aparte. Unul care nu a facut minuni si care a trait in Sfantul Munte Athos, intr-un anonimat desavarsit, ascuns in chilia lui, ca un melc intr-o cochilie. Cei care l-au cunoscut isi amintesc de el ca de un om foarte bland, un monah care intreaga viata nu a ranit pe nimeni, nici macar cu un cuvant. In inima sa era insa foarte greu sa patrunzi, pentru
ca isi acoperise sufletul cu valul de nepatruns al smereniei. La moartea lui, acest val a fost ridicat. Un caiet vechi, in care isi insemnase trairile, singura sa avere, a fost gasit in chilia-i saracacioasa. Gratie lui, putem patrunde acum in tainitele de lumina ale sufletului sau. Un suflet de sfant, peste care harul a curs ca o ninsoare de aur. Trairi stravezii, o iubire mai delicata decat o boare de vant, ireala, nepamanteana, straluciri mai transparente decat lumina, si o mila nesfarsita pentru tot raul din univers compun realitatea diafana a inimii Sfantului Siluan, o inima care pare ca ti se scurge printre palme atunci cand incerci sa o cuprinzi – “Sfintii tamaduiau bolnavii, inviau mortii, mergeau pe apa, se inaltau in vazduh in vremea rugaciunii, dar eu as dori sa invat doar smerenia si dragostea lui Hristos, ca sa nu supar pe nimeni, ci sa ma rog pentru toti, ca pentru mine insumi”.
Lumea interioara a acestui om atat de simplu si, in acelasi timp, de profund a marcat secolul XX. Dupa moartea sa, cartea in care si-a insemnat trairile zilnice a fost tradusa in peste cincisprezece limbi, semn ca omul zilelor noastre a inteles ca prin Sfantul Siluan i-a vorbit insusi Hristos.
Copilul lui Dumnezeu
Sfantul Siluan s-a nascut in Rusia tarista, taramul misticilor si al nebunilor intru Hristos, al monahilor vizionari si al preotilor mireni cu slujire de foc. A venit pe lume in anul 1866, intr-o vreme in care se anuntau prefaceri uriase pentru lumea toata, prefaceri in care el avea sa joace un rol aparte.
La botez, parintii l-au numit Simeon. Tatal si mama sa erau tarani fara pregatire, dar care ucenicisera la inalta scoala a rugaciunii si a urmarii lui Hristos. Peste ani, Siluan va scrie ca nu a ajuns niciodata la masura duhovniceasca a tatalui sau, un om cu o intelepciune adanca si o iubire de Dumnezeu atat de cuprinzatoare, incat sfantul si-ar fi dorit sa-l aiba duhovnic in manastire.
Sfantul Siluan si ucenicul sau, Sofronie Saharov
Desi Simeon nu era un copil obisnuit, el a crescut la fel ca orice prunc de tarani rusi, nascut intr-o familie numeroasa. A facut putina scoala si a muncit mult. Credinta i-a fost sadita in suflet firesc, asa cum se obisnuia odinioara si in satele noastre. Inima copiilor era incalzita de rugaciunile mamei, apoi de liturghisirea preotului, iar satul, care era invesmantat in Hristos ca intr-o haina strabuna, o pecetluia definitiv. Mai tarziu, Sfantul Siluan avea sa scrie: “Din anii copilariei ma rugam pentru cei ce ma obideau zicand: “Doamne nu-i socoti pacatul pentru mine!”. Dar, desi imi placea sa ma rog, de pacate nu am scapat”.
In formarea launtrica a lui Simeon un loc aparte l-a avut natura. Pentru un suflet ales, frumusetea ei este transparenta, e ca o scoala a limpezirii de har. “Din pruncie, am iubit lumea si frumusetea ei. Iubeam crangurile si gradinile inverzite, iubeam campiile si toata faptura lui Dumnezeu, cat de frumos este ea zidita, iubeam sa privesc asupra norilor luminosi, cum se purtau spre inaltimile albastre”. In toata curgerea aceasta lina, nimic nu parea sa prevesteasca viitorul sau destin. Totusi, biograful si ucenicul sau, parintele Sofronie Saharov, descrie cateva intamplari care vadesc un zbucium launtric clocotitor si neobisnuit de matur pentru un copil. Astfel, intr-o seara, tatal lui Simeon a primit vizita unui vanzator de carti, venit de la oras. Omul era un necredincios militant. In timpul unei discutii, acesta a afirmat sfatos ca Dumnezeu nu exista si l-a hulit pe Hristos. Negustorul a sfarsit cu o intrebare: “Unde-i El, acel Dumnezeu?”. Pe atunci, Sfantul Siluan avea doar patru anisori, dar intrebarea aceea l-a marcat profund. I-a spus tatalui sau ca atunci cand se va face mare, va colinda intregul pamant pentru a-l afla pe Dumnezeu. El nu stia ca, in felul acesta, isi alesese deja drumul in viata, caci monahii asta sunt: cautatori de Dumnezeu.
Vapaia Iadului
Desi se hotarase sa plece in lume, in cautarea Domnului, sufletul lui Simeon era framantat. Pe cerul senin al inimii lui de copil discutia cu negustorul de carti starnise o furtuna. Atmosfera aceea pura in care crescuse fusese sfasiata de un gand demonic: “Dar daca, totusi, negustorul de carti avea dreptate, si Dumnezeu nu exista?”.
Pe Athos
Cincisprezece ani au trecut de la acea intalnire, iar Simeon, de acum adolescent, isi cauta de lucru. A gasit pe mosia printului Trubetkoi. Aici avea sa asculte povestea unei femei simple, care sosise de curand dintr-un pelerinaj de la mormantul Sfantului Ioan din Sezionov. Acesta murise cu doar cateva decenii in urma, in 1839, si acum savarsea multe minuni printre credinciosi. Povestea vietii acestui ascet l-a zguduit adanc pe Simeon: “Daca e sfant, inseamna ca Dumnezeu e cu noi si ca nu trebuie sa strabat tot pamantul ca sa-L gasesc”. Din acel moment, nelinistea care se infiripase in sufletul sau in urma discutiei cu negustorul ateu s-a risipit, iar credinta s-a revarsat din nou. A inceput sa se roage lui Hristos fierbinte si s-a gandit chiar sa plece sa se calugareasca, la manastirea Lavra Pesterilor, din Kiev.
Starea aceasta de har a durat trei luni. Apoi, sufletul sau s-a racit. A inceput sa petreaca si sa se distreze impreuna cu prietenii sai, ca un rus autentic. Sufletul lui Simeon adormise si avea nevoie de o noua zguduire pentru a-si reveni. Aceasta a venit printr-un vis. Se facea ca, in timp ce dormea, un sarpe i-a patruns pe gura, iar el l-a inghitit. In momentul acela, a simtit o scarba cumplita si s-a trezit, dar chiar atunci cand isi revenea, a auzit un glas de o frumusete si duiosie fara seaman: “Tu ai inghitit sarpele in somn si te-ai ingretosat. Asa si mie, imi este neplacut a privi cele ce faci”. Desi Simeon nu a vazut chipul care rostise aceste cuvinte, sufletul sau a dat incredintare ca fusese chiar Maica Domnului. Si nu atat cuvintele Prea-Curatei, ci prezenta care stralucea din ele a produs asupra sufletului sau o inraurire de nezdruncinat. S-a cait amarnic si si-a schimbat viata intr-o clipa. De atunci a petrecut in rugaciune, caindu-se pentru departarea sa de Dumnezeu, asteptand clipa cand va putea pleca la manastire.
In armata i-a facut o vizita Sfantului Ioan de Kronstandt, un preot mirean care fusese invrednicit cu darul inainte-vederii. Simeon nu l-a gasit acasa, dar i-a lasat un bilet: “Batiuska, voiesc sa ma fac monah. Rugati-va sa nu ma tina lumea”. Si, din momentul in care marele duhovnic a inceput sa se roage pentru el, Simeon a spus ca a simtit cum “vuia imprejurul sau vapaia iadului”, stare care nu l-a parasit nici macar cand a ajuns la manastire.
Manastirea Sf. Pantelimon de pe Muntele Athos
Chinul pe care el il resimtea, anume acela de a se afla in iadul parasirii de Dumnezeu, era, de fapt, un mare dar pe care i-l oferea Hristos. Era in el o sete napraznica dupa Lumina divina, dar si o cainta pentru departarea de ea. Acest zbucium nu l-a parasit nici atunci cand a pasit ca monah in Sfantul Munte Athos. Era toamna anului 1892, iar Simeon, acum in varsta de 26 de ani, s-a indreptat catre stravechea manastire inchinata Sfantului Pantelimon, o lavra uriasa, cu 70 de biserici si paraclise, in care se nevoiau pe atunci aproape 2000 de calugari rusi. Dupa obiceiul aghiorit, a fost lasat cateva zile sa mediteze intr-o chilie, iar apoi s-a spovedit. Incordarea launtrica in care traise i-a prilejuit o marturisire profunda, care a spalat toate pacatele sale, dar n-a pus pe fuga ispitirile diavolesti. Dintr-o data s-a simtit napadit de ganduri de curvie, care ii spuneau ca nu e facut pentru manastire si ca ar fi mai bine sa se intoarca acasa, sa-si gaseasca o femeie si sa se insoare cu ea. S-a mahnit adanc, simtind ca, din nou, se departase de Maica Domnului. A mers si s-a spovedit, iar duhovnicul i-a cerut sa nu se mai invoiasca in minte cu gandurile spre desfranare. Fapt minunat printre asceti, pana la moartea sa, el nu a mai cugetat niciodata la un astfel de pacat.
Rugaciunea inimii
Trecusera doar cateva saptamani de la venirea lui Simeon in Sfantul Munte Athos. Rostea acum cat de mult putea rugaciunea lui Iisus, pentru a-si feri mintea de ispite. Pe cand se afla in chilie, numele lui Hristos s-a scurs ca o apa in inima, iar aceasta a inceput sa-l rosteasca fara incetare. O fericire nespusa l-a potopit si, de atunci, nu s-a mai despartit de aceasta lucrare sfanta, la care ajung putini monahi, dupa ani si ani de staruinta. Pana la moarte, din adancul fiintei sale, chiar si in somn, Sfantul Siluan va striga catre Mantuitorul: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”.
Sfantul Siluan rugandu-se in chilie
Dar atunci, la inceputurile calugariei, ispitele au fost pe masura harului neobisnuit pe care-l primise. Incercarea suprema a venit intr-o noapte adanca. Sfantul Siluan se ruga stand pe un scaunel micut, fara spatar, atintindu-si atentia inlauntrul sau. Deodata, intreaga chilie s-a umplut de o lumina atat de puternica, incat si-a putut contempla chiar si interiorul propriului sau corp. Un gand ratacit de niciunde i-a spus: “Primeste-o, este harul!”. Nu s-a invoit cu el, dar, din acel moment, bucuria dumnezeiasca a inceput sa il paraseasca. Rugaciunea se rostea ca si inainte, in adancul inimii, dar pacea se risipise, semn ca vedenia nu fusese de la Domnul si ii retrezise o ascutita patima a mandriei. Lumina nu era divina, ci demonica. Odata cu ea, un ochi interior i se deschisese, si acum ii putea percepe pe demoni. Acestia ii umpleau adesea chilia, ispitindu-l cu stari contradictorii: “Esti sfant!” sau, dimpotriva, “Nu te vei mantui niciodata!”. Ca sa iasa de sub influenta lor, Simeon s-a dedicat unei rugaciuni istovitoare. Dormea nu mai mult de doua ceasuri pe noapte, iar in timpul zilei, lucra din greu la moara manastirii. O nevointa care ar fi rapus un om obisnuit. A petrecut in aceasta stare de maxima incordare timp de cateva luni. Noptile se scurgeau in privegheri, zilele in munca si ruga, dar sufletul sau nu isi mai putea afla nici odihna si nici bucuria risipita de demoni.
Vederea lui Hristos
Era vremea dupa-amiezii, a slujbei vecerniei, cand in lume incepe sa se strecoare lumina molcoma a inserarii. In bisericuta inchinata Sfantului Prooroc Ilie, de la moara manastirii Sfantul Pantelimon, Sfantul Siluan se roaga nemangaiat. De luni in sir e in aceasta stare, din care nu gaseste iesire. Cerul e surd, iar iadul se casca bucuros sa-l striveasca. Si totusi, in adancul sau, rugaciunea lui Iisus se scurge linistita, la fel ca un rau subteran, puternic, limpede si neinduplecat de stransura stancii. Inainte de pleca la slujba, o clipa, doar o clipa, prin minte i-a trecut un gand negru, izvorat din intunecimile iadului: “E cu neputinta sa-l induplec pe Dumnezeu!”. A fost destul pentru ca o neagra deznadejde sa il inghita. Si, in pofida luminii ce se cernea curata si linistita prin feresti, sufletul sau nu gandea ca pentru el va mai fi scapare din granitele deznadejdii. A stat asa, smolit si innegurat, fara scapare, pret de un ceas. Disperat, si-a ridicat ochii spre icoana lui Hristos si, in acel moment, s-a intamplat o minune! In locul chipului zugravit pe lemn i s-a aratat Domnul insusi, aievea, Viu, privindu-l cu blandete. Sufletu-i s-a umplut de har si a fost rapit in ceruri. Parintele Sofronie, ucenicul sau, spunea ca “inima si trupul i-au fost napadite, cu totul, de un foc atat de naprasnic, incat, daca vederea ar fi durat doar o clipa mai mult, n-ar mai fi putut sa-i supravietuiasca. De atunci, n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negraita blandete, nesfarsit iubitoare, plina de pace si bucurie”.
“Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui”
Sfantul Siluan lucrand la moara manastirii
Dar anii au trecut si timpul a spalat vederea suprafireasca a Domnului, bucuria si harul, lasandu-i sufletul prada unei suferinte greu de inteles pentru oamenii obisnuiti. Dupa ce luni de zile petrecuse in lumina si fericire cereasca, dupa ce vazuse cerurile si pe insusi Hristos, faptul ca acum Domnul se ascunsese de la fata sufletului sau il indurera nespus. A incercat din rasputeri sa revina la starea dintai, atunci cand Hristos l-a privit senin din sfanta sa icoana, dar zadarnic. Toate eforturile sale se risipeau ca ploaia in pamantul ars de soare. A petrecut asa cincisprezece ani. Cincisprezece ani arsi de dorul unei iubiri mistuitoare, care nu ii ingaduiau odihna, nici macar in timpul noptii. Abia atipea cate un sfert de ceas, cochilit pe scaunelul sau de rugaciune. Intr-una din nesfarsitele nopti, cufundat (pentru a cata oara?) in intunericul tristetii, a dorit sa se inchine icoanei lui Hristos. Un demon, aparut in neagra sa deznadejde, s-a asezat had intre el si Chipul Celui iubit. Ajuns la o limita a nadejdii, Sfantul Siluan a spus o rugaciune scurta, poate cat un suspin: “Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog tie cu minte curata, dar demonii nu ma lasa. Invata-ma ce trebuie sa fac ca sa nu ma mai impiedice”. Si, deodata, in suflet a auzit limpede glasul lui Hristos insusi: “Cei mandri asa sufera, intotdeauna, din partea demonilor”. “Doamne”, i-a raspuns Siluan, “invata-ma ce trebuie sa fac ca sa mi se smereasca sufletul”. Iar raspunsul a venit repede si scurt, de nepatruns pentru mintea noastra: “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”
Indumnezeirea
Pentru Sfantul Siluan cuvintele acestea enigmatice si simple au fost dezlegarea vietii sale. A inteles, brusc, ca nu Domnul se ascundea de el, ci el il parasea, prin mandria pe care o lucra inconstient. Iadul pe care trebuia sa il descopere era chiar launtrul sau, mandru si neinduplecat, invecinat cu demonii care de aceea puteau sa-l si chinuie. A pus in practica acest nou sfat. Vreme de ani de zile si-a smerit sufletul, iar harul dumnezeiesc a revenit. Iluminari line, o fericire nesfarsita, si, mai presus de toate, vederea lui Dumnezeu intru Duhul Sfant i-au mangaiat ultimii ani ai vietii. Odata cu indumnezeirea sa a inceput sa se roage pentru lume, neostoit, suferind pana la lacrimi ca ceilalti oameni nu au parte de bucuria sa nesfarsita, de Lumina in care el se scalda de acum neincetat, ca un prunc in bratele lui Dumnezeu.
In anii acestei revarsari de har l-a cunoscut parintele Sofronie Saharov, cel care ii va deveni ucenic si care se va ocupa mai apoi de raspandirea scrierilor sale. Potrivit acestuia, sfatul pe care Hristos l-a adresat Sfantului Siluan este cuvantul Mantuitorului pentru omenirea mileniului trei, cea sfasiata de necredinte si angoase, cea chinuita de depresii si sinucideri, suferinda din pricina unei necontenite parasiri a lui Dumnezeu. Pentru ea, ca si pentru Siluan, Domnul spune: “Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui!”. Nu deznadajdui, pentru ca eu sunt acolo, cu tine, neincetat, iubindu-te mai mult decat parintii tai, mai mult decat o faci tu insuti!
SURSA: http://www.formula-as.ro/
Sfântul Antonie Cel Mare 