Tag Archives: mantuire
(VIDEO) Gheron Nikon – Bucuria in viata crestinului
Prof. dr. Georgios Mantzaridis – Despre dragoste
Dragostea către Dumnezeu si către aproapele rezumă Legea si Prorocii Vechiului Testament. Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mantuitorul a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. in aceste două porunci atarnă toata legea și proorocii”.
Dumnezeu este iubire. Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu și constituie împlinirea și valorificarea ontologică a credinței și a nădejdii. Însa iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînțeles omului. Este de o altă natură și nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ține lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simțit omului. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl silește să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertății. Omul îl poate iubi, dar îl poate și urâ pe Dumnezeu. Dar și cel ce îl urăște pe Dumnezeu dovedește de fapt o iubire bolnavă față de El, căci îi recunoaște existența și legătura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.
Dumnezeu dorește omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în ființa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi și mari porunci nu se înfăptuiește prin manifestări sau jertfe parțiale ale omului, ci prin desăvârșită și integrala dăruire de sine. Omul este chemat să il iubească pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui și cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuși? Cum îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simțite trupește și este robită patimilor? De aceea, ținerea acestei dintâi și mari porunci necesită adunarea omului în sine însuși și întoarcerea minții și a tuturor puterilor sufletești în inima lui.
Dragostea de Dumnezeu se vede din ținerea poruncilor Lui: „Cel ce are poruncile Mele și le ține, acela este cel ce iubește”. Sporirea în dragostea de Dumnezeu este totodată și sporire a libertății. Iar sporirea libertății este și sporire a caracterului dezinteresat al acțiunilor omului. Cât omul robește patimilor, nu îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Dar oricât L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la împlinirea absolută a poruncii iubirii. De aceea Sfinții mărturisesc ca nu țin deplin poruncile.
Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb față de zidirile Lui. Precum adevăratul îndrăgostit nu vede nimic în afară de persoana iubită, la fel și cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede și orbeste „față de toate cele de după Dumnezeu”, este luminat de Domnul și vede „cele… mai dumnezeiești”.
Nimeni nu îl poate iubi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu va avea frica Lui. Și nu se poate teme de El, dacă nu crede în El: Frica se naște din credință și nu credința din frică. Curățirea de patimi și sporirea în iubire se înfăptuiesc prin frică. Însă iubirea desăvârșită „scoate afară frica”. Frica este însușirea etapelor începătoare ale vieții duhovnicești. Dar nici credinciosul desăvârșit nu este netemător de Dumnezeu. Însă la el frica ia alta formă. Se împletește cu iubirea, care o face să dispară treptat. Astfel că există două feluri de frică: cea începătoare, provocaăa de amenințarea pedepsei și potrivită credincioșilor nematurizați duhovnicește, și frica desavarșită sau frica celor desăvârșiți , care se naște din adevărata dragoste de Dumnezeu și constituie rodul prezenței harului. Frica aceasta nu are nimic în comun cu instinctul fricii, dimpotrivă, prezența ei îl eliberează pe om de toata frica pamântească. Frica desăvârșită este legată de simțirea măreției darului lui Dumnezeu și a pericolului ce îl pândește pe om, și anume acela de-a se arăta nevrednic de chemarea lui și de a cădea mai apoi din pricina nestatorniciei și neputintei lui. Precum celui ce se află pe un munte înalt nu îi este frică de munte, ci de-a nu cădea, tot așa și cel ce se află în stadiul desăvârșirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cădea de la El. Se teme ca nu cumva să se arate nevrednic.
Cea de a doua mare porunca, despre care Domnul spune că este asemenea celei dintâi, este porunca iubirii aproapelui. Creștinul este chemat sa iși iubească aproapele „ca pe sine însuși”. La nivel psihologic aceasta înseamnă să îsi iubească aproapele precum se iubește pe el însuși. Însa plinătatea iubirii creștine nu se află la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separație între eul său și aproapele său, ci își iubește aproapele ca sine al său, caci aproapele este sinele său cel în Hristos.
Asemănarea celor două porunci se află la nivelul soteriologiei. Omului îi este cu neputință să se mântuiască dacă nu își iubește aproapele. La nivelul teologiei, însă, cea de a doua poruncă nu se poate pune laolaltă cu prima și, bineînțeles, nici înaintea ei. Dragostea de Dumnezeu cultivă dragostea de aproapele. Când este dobândită cea dintâi, lesne urmează și cea de a doua. Dar și dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea aproapelui. În esență este vorba de o singură iubire cu dublă lucrare, care se împarte neîmpărțit lui Dumnezeu și aproapelui. Aceasta înseamnă că, dacă lipsește iubirea de Dumnezeu, lipsește orice relație de iubire. Iubirea este înnăscută omului și expresia ei este ceva firesc. Însă adevărata iubire, definită de caracterul ei dezinteresat, este cu neputință departe de Dumnezeu.
În funcție de mobilurile care există în om, se pot distinge trei feluri de iubire: a) iubirea interesată, care se conduce după interes (slavă, bani, plăcere etc), b) iubirea naturală, care provine din atașamentul reciproc (iubirea părinților către copii, a copiilor către părinți etc), și c) iubirea dezinteresată, care izvorăște din iubirea de Dumnezeu sau din virtute și nu are în vedere nici un interes personal îngust. Iubirea interesată este „de necinste” sau blamabilă, cea naturală „mijlocie”, iar cea dezinteresată „de laudă”.
Cea dintâi experiență a iubirii i-o oferă omului iubirea maternă, încă din viața intrauterină. Prin aceasta este inaugurată simțirea și trăirea ei în lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei consecințe traumatice asupra copiilor.
Dragostea mamei este o iubire naturală care exprimă și caracter dezinteresat. Aduce copilului siguranță și duioșie, dar și dreptul de a o folosi ca mijloc de supraviețuire. Spre deosebire de iubirea mamei față de copil, iubirea copilului față de mamă este la început interesată. În continuare, însă, apar și celelalte feluri de iubire, astfel încât avem toate cele trei feluri ale ei, și nu doar în stadii succesive, ci și concomitent în relațiile interpersonale și sociale ale oamenilor.
Ținta vieții creștine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este însoțit de frica morții, pe când caracterul dezinteresat este cultivat prin depășirea acesteia. Fără depașirea fricii morții nu poate exista iubire dezinteresată. Iubirea aceasta are caracter chenotic. Adică se realizează prin dăruirea de sine către aproapele. Iar aceasta dăruire de sine îi tămăduiește eul cel interesat și îl preface în sinele său real.
Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată este nevoie de o luptă mai presus de om. Sporirea în iubirea dezinteresată se realizează prin sporirea în credință, în nădejde, în smerenie și în ascultare. Cu cât crede mai mult cineva în Dumnezeu și nădăjduiește în El, cu atat mai mult înaintează în dragostea de El și în dragostea aproapelui. Și cu cât mai mult se smerește și lasa deoparte voia individuală, cu atât mai mult i se eliberează sufletul și rodește duhovniceste. În starea aceasta sunt zădărnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt nimicite patimile și se îmbelsughează rodul Duhului. Sufletul omului se lărgește și îmbratisează întreaga lume. În modul acesta ia chip omul „cel pe de-a’ntregul” sau universal, adevăratul ipostas omenesc.
Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc să fie influențată și de către factori externi. Spiritul comunitar ce predomină în societatea agricolă acționa pozitiv în aceasta direcție. Din contră, spiritul individualist al epocii noastre influentează negativ. Astăzi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se află în afara lor sau care amenință, chiar, propria lor persoană. Viața socială se tipizează și iubirea dezinteresată dispare. Omul uită de Dumnezeu și de aproapele, se închide în individualismul său și se izolează din pricina interesului său îngust, egoist.
Se întamplă ca uneori iubirea omului să se întoarcă doar către Dumnezeu și să fie uitat omul, sau să se întoarcă doar către om și să fie uitat Dumnezeu. În situațiile acestea iubirea nu este adevarată. Precum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul, „dacă cineva zice „iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele sau îl urăște, mincinos este”. Dar și dacă zice că își iubește aproapele fără să îl iubească pe Dumnezeu, iarăși nu zice adevărul. Iubirea urmează o anumita randuială. Cea dintai vine iubirea de Dumnezeu si mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic noteaza Sfântul Grigorie al Nyssei, creștinul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu „cu toată inima și sufletul și puterea și simțirea lui, și pe aproapele său ca pe sine însuși; și pe femeie, iarași, dacă are cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar dacă se află sub înrâurirea patimilor, precum [își iubește] propriul său trup”.
Iubirea față de om nu poate fi factorul normativ al iubirii față de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legată de iubirea către Dumnezeu. Izvorul iubirii este, însă, Dumnezeu. De aceea iubirea adevarată față de om presupune iubirea față de Dumnezeu. Acest fapt este în-special subliniat în monahism, unde nu este ignorată valoarea iubirii către aproapele, dar este limpede subordonată iubirii către Dumnezeu. Când monahul pleacă din lume, la început își concentrează efortul în ținerea mai ales a primei porunci. Când ajunge, însă la o anume măsură a plinătății, atunci începe să lucreze în el iubirea lui Hristos, care îl leaga de întreaga lume.
Iubirea exista mai înainte de om. Omul vine la existența din iubirea lui Dumnezeu, se hrănește cu ea și se desăvârșește în ea. Toti iubesc, fiindcă își au obarșia în iubire si pe aceasta o au înlauntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sămanțal”. Și desfrânatul iubește desfrâul si varsatorul de sange uciderea și hoțul furtul și alții alte răutăți. Dar aceștia nu iubesc cum se cuvine, ci greșit. Iubirea adevărată are caracter chenotic. Cel ce iubește cu adevărat se leapădă de sine însuși și trăiește astfel pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Și trăind astfel nu doar că nu iși pierde sinele, dar chiar iși află adevăratul sine. Trăiește deoființimea omenirii și devine om universal, persoană adevărată.
Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenței omului și factor care îl ridică la calitatea de persoană adevarată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtașirea și participarea dumnezeirii” (a te împărtași de dumnezeire și a participa la ea). De aceea transcende spațiul și timpul și este păstrată în veșnica prezență a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială și trecătoare. Este legată de prezența trupească a oamenilor și durează cât aceasta. Are însușirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevarată și îmbrățișează întreaga creație.
Avva Dorotei, subliniind directa dependență a iubirii către aproapele de iubirea către Dumnezeu, notează următoarele: „Presupuneți că este un cerc, o tăietură rotundă, facută de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetați cu mintea la cele ce vă spun. Socotiți că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau viețuirile omenești. Deci cu cât intră Sfinții mai mult spre cele dinlăuntru, în dorința de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu și întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; și cu cât se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetați și despre despărțire. Căci când se despart de Dumnezeu și se întorc la cele dinafară, e vădit că, cu cât ies și se departează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alții; și cu cât se depărtează mai mult unii de alții, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Așa este firea iubirii. În măsura în care suntem în afara și nu iubim pe Dumnezeu, în aceeași măsură ne aflăm fiecare depărtat față de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin iubirea față de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; și cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu”.
Sfantul Apostol Pavel notează în imnul iubirii că omul poate avea credință și cunostință, poate deține harisme dumnezeiești și să facă minuni, poate săvârși fapte nobile în duhul jertfei de sine și al iubirii de oameni, dar să nu aibă iubire. Iar când nu are iubire, nimic nu este: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă răsunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și toata știința, și de aș avea toată credința, încât și muntii să-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toata avuția mea și de-asșda trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi folosește”.
După Sfântul Siluan Atonitul, omul care își urăște fratele, oricine ar fi el, își face inima sălaș al duhului celui rău și se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt infățișate drept fapte ale iubirii, chiar și jertfa de sine, pot exista și fără iubire reală. Pot proveni dintr-o dispoziție egoistă sau din vreun interes îngust. În special faptele filantropice ale multor asociații sau fundații se fac adesea pentru reclamă și pentru o bună imagine în societate, ba chiar pentru a masca alte interese meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala creștină. Însă acest fapt nu se întâmplă când există iubire adevărată către aproapele.
Iubirea există în persoane și se manifestă în relatiile interpersonale și sociale. Dar în același timp iubirea nu disprețuiește nici expresiile juridice ale societății. Dimpotrivă, cand există în persoane, se întipărește și în aceste dispoziții juridice. De altfel, acest fapt trebuie să fie obiectul grijii speciale a credincioșilor. În principal în vremea noastră dezinteresul credincioșilor față de prevederile juridice referitoare la viața socială – care au căpătat dimensiuni uriașe – dovedește lipsa iubirii adevărate. Totodată, însă, trebuie notat că apariția acestei iubiri în viata sociala este dificilă și problematică.
Structurile societății, care presupun interesul personal și concurența, vin în contradicție cu iubirea dezinteresată, ca și cu duhul creștinismului în general.
Iubirea dezinteresată presupune acceptarea morții și depășirea ei prin credința în Hristos. Astfel viața capătă un nou rost și un scop nou. Liber de frica morții, care dictează și modul organizării vieții în lume, credinciosul poate birui greutățile și piedicile întâlnite în lume și poate gusta viața cea adevărată și iubirea cea adevărată . Experiența iubirii este experiența vieții. Iar viața în iubire este viața în părtășia de biruință asupra morții.
Viața creștină este adunarea în iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăiește modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ținerea celei de-a doua mari porunci. Repetarea păcatului lui Adam în spațiul Bisericii se realizează prin faptul de a se autoproclama omul judecător și cenzor al celorlalți, care duce la împărțirea lor în buni și răi. Însă Hristos îi cheamă pe credincioși să nu judece, ci să ierte. Omul nu poate judeca drept, pentru că nu cunoaște totul, precum Dumnezeu. Dar când ajunge la maturitatea duhovnicească de a nu îi judeca pe ceilalți, ci de a gândi mereu cele bune despre ei, dobândește harisma sau darul deosebirii și poate distinge corect cele ale oamenilor. Și ceea ce este mai important în starea aceasta este aceea că „deși îl deosebește pe sfânt de criminal, se consideră pe sine însuși mai rău decât criminalul și îl iubește pe acesta cu durere”. Oricine îi judecă pe oameni și îi deosebește în buni și răi, pe unii iubindu-i și pe ceilalți nu, nu are iubire desăvârșită. Iubirea nu îngăduie deosebiri, ci îi îmbrățișează pe toți, fără deosebire. Când ea se mărginește la anumiți aleși și îi leapădă pe cei nealeși, lesne se preface în ură față de cei nealeși și astfel taie sau fărâmițează firea omenească.În privința iubirii, omul se maturizează treptat. Vechiul Testament, ca „pedagog către Hristos”, i-a chemat pe oameni să cultive iubirea într-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrăjmași, ci limitează ura. Scopul este restrângerea răului. De altfel, porunca „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” nu impune tautopatia, ci limitează răzbunarea la aceasta. Iar răsplătirea răului cu binele, care este introdusă în Cartea Pildelor, deși se poate interpreta ca un îndemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezintă o anume formă de răzbunare nobilă, dar și energică: „De flamânzește vrăjmașul tău, dă-i să îmbuce, iar de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni aprinși îngrămădești pe capul lui”. Deci, ceea ce deosebește iubirea creștină de oricare alta și, prin urmare, ceea ce îl deosebește pe creștinul adevărat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat. Iubirea dezinteresată este plinătatea a toată virtutea. Precum iubirea și faptele iubirii – observă Sfântul Grigorie Palama – sunt „plinătatea virtuților”, tot așa și ura și faptele urii sunt „plinătatea păcatului”. Și precum iubirea de oameni (filantropia) se însoțește și coexistă cu virtuțile, tot așa și ura de oameni (misantropia) se însoțeste și coexistă cu răutățile.
Relațiile sociale din lume se bazează pe principiul retribuției sau răsplătirii. Omul consideră natural să îi iubească pe cei care îl iubesc și să îi urască pe cei care îl urăsc. Ura față de cei ce îl iubesc și iubirea față de cei ce îl urăsc constituie abateri de la normalitate. În special ura față de prieteni este condamnată de constiința umană comună drept comportament nesănătos. Dar și iubirea catre vrăjmași este considerată nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar că se reîntoarce la starea sa după fire, în care opțiunile lui se armonizează cu firea lui, dar îl și imită pe Dumnezeu însusi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El. Din punct de vedere psihologic, în aceasta situație omul nu îl iubește pe celălalt atât cât se iubește pe sine însuși, ci mai mult decat pe sine însuși. Dar ca să ajungă la măsura aceasta a iubirii este nevoie de multă bărbăție și răbdare. Aici culminează iubirea creștină. Iar iubirea aceasta, care e tot atât de tare ca și moartea, este incomparabil mai puternică decât ura. Poate răbda chiar și răstignirea de către vrăjmași. De aceea încercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru creștin este acela de-a înceta să se mai sprijine pe puterea crucii.
Evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Sfantul Fotie spune: „Dacă toți ar întoarce și celălalt obraz celor ce îi lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care să lovească?”. Prin evitarea împotrivirii este biruit răul fără a-l mai repeta. Astfel se reduce și cantitativ prezența lui în lume. În caz contrar, răsplătirea răului cu rău devine mijlocul creșterii și permanentizării lui. Evitarea împotrivirii așează răul în trecut și deschide perspective pozitive viitorului.
Atitudinea aceasta este absolut justificată în Biserică. Dar și la nivel strict social valoarea ei este recunoscută tot mai mult. Trebuie însă notat ca la nivelul vieții sociale este absolut necesar principiul dreptății. Omul care alege și urmează calea iubirii nu ignoră, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui său, nici nu o încurajează, cerând nedreptățitului spirit de jertfă. Iubirea îmbrățișează și pe cel ce nedreptățește și pe cel nedreptățit. Aceasta impune însoțirea ei cu dreptatea. Și în cazul acesta, împotrivirea înțeleaptă față de rău în spiritul dreptății exprimă mai deplin iubirea creștină. Ținta finală a creștinului rămâne iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtuților.
Georgios Mantzaridis
Articol preluat din Morala crestina, Editura Bizantina
Arhimandritul Lazar – De cat timp este nevoie pentru vindecarea sufletului
“Toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare. Ultima precizare este foarte importantă – lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi, plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin desele înşelări. Cu totul altceva ne învaţă experienţa nevoitorilor ortodocşi.
Se vede bine din paterice cât de grea, de neîntreruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului lepros, chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri. Oare munţii sălbatici, văgăunile nelocuite de oameni, pădurile dese în care s-au nevoit mulţi Părinţi, lipsa oricărei comunicări cu lumea, postul strict, rugăciunea neîncetată pe fondul credinţei profunde şi al neclintitei nădejdi în Dumnezeu, plânsul permanent pentru sine şi alte nevoinţe înalte ale ne-voitorilor, oare acestea nu sunt cele mai puternice mijloace împotriva rădăcinilor adânci ale păcatului? Ar trebui ca omul care a îmbrăţişat un astfel de mod de viaţă să se curătească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu şerpii patimilor care se cuibăreau în inimile lor, înainte ca ei să atingă eliberarea de aceste patimi; le omorau şi dobândeau pacea sufletului.
„Până la sfârşitul omului, patimile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea„, spunea Ava Isaia.
Cuvioasa Măria Egipteanca, care a plecat în pustia Iordanului pentru pocăinţă, 47 de ani a trăit în acea pustie neîntâlnind vreun om, neavând mâncare şi îmbrăcăminte, hrănindu-se doar cu rădăcini. Dintre ei, 17 ani s-a luptat cu gândurile sale ca şi cu nişte fiare nemiloase. Când gusta mâncare sărăcăcioasă, îşi amintea de carne şi de peşte, i se făcea sete de vin, apoi o stăpânea dorinţa de a cânta cântece desfrânate ce îi ruşinau inima şi auzul. Ea plângea şi cu durere striga către cer, chemând ajutorul lui Dumnezeu. Focul pătimaş se aprindea înăuntru şi o ardea toată, aprinzând pofta arzătoare. Ea se arunca la pământ şi aşa stătea o zi şi o noapte, până când pocăinţa se săvârşea şi mila lui Dumnezeu alunga ruşinea cea rea. întuneric după întuneric, necaz după necaz au venit asupra ei timp de 17 ani. Şi doar după acest timp i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca Ajutoare şi a început să o conducă, alungând orice ruşinare păcătoasă de la sufletul Măriei.
Cuviosul Iona Multpătimitorul s-a nevoit în Lavra Peşterilor din Kiev şi a pătimit mult de pe urma poftei desfrânării; nimic nu-l putea izbăvi – nici setea, nici foamea, nici lanţurile grele. Atunci s-a zăvorât în peşteră, unde a început să ducă o luptă cumplită cu patima. Ajungea uneori să se îngroape până la umeri în pământ, dar focul poftei tot nu-l lăsa. Periodic diavolul, în chipul unui şarpe mare, se năpustea asupra nevoitorului, chinuindu-l cumplit. în sfârşit, Domnul l-a izbăvit pe robul Său după 30 de ani de zăvorare, după atât de multe necazuri. Şi doar atunci patima s-a retras de la Ioan şi lumina dumnezeiască l-a luminat pe nevoitor.
Ava Ammona a spus: „Eu am petrecut 14 ani în schit, rugându-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca El să-mi dăruiască să înving mânia.”
Un frate care vieţuia în pustie, ruşinat de dorinţa de desfrânare, a mers după îndrumare şi ajutor în rugăciune la bătrâni. Şi, iată, găsind acolo pe Ava Pamvo, printre cei mai mari şi iscusiţi după cugetare, i-a povestit lupta sa. Acela l-a liniştit şi l-a îndrumat. De asemenea a spus despre sine: „Tu mă vezi cât sunt de bătrân. De 70 de ani trăiesc în chilia aceasta în grijă pentru mântuirea mea. Şi în prezent rabd ispite şi năpaste. Crede-mă, fiule, că timp de 12 ani nu m-a lăsat diavolul desfrânării nici ziua, nici noaptea, neîncetat năpădind cu gânduri şi fantezii întinate!” Şi povestea bătrânul cât de dureroasă şi de grea era lupta lui cu diavolul desfrânării, cum de multe ori ajungea până la durere şi deznădejde, cum peste mult timp Domnul l-a eliberat, învăţându-l să-şi cunoască neputinţa şi să aibă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, iar nu în forţele proprii.
„Nu este nimic mai rău decât deprinderea păcătoasă. Cel infectat de obiceiul păcătos are nevoie de mult timp şi de efort ca să se elibereze de el”,i-a spus un stareţ egiptean.
Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Domnul poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli ar trezi în noi dispoziţia sufletească mândră, mulţumită de sine, liniştitoare, lipsită de acţiune. Sfinţii Părinţi au văzut clar aceasta. Astfel, Ama Sarra s-a luptat cu diavolul desfrânării timp de 30 de ani şi niciodată nu s-a rugat ca lupta să se îndepărteze de la ea, dar îl ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască vitejie şi curaj în luptă. Ioan Colov s-a rugat la Dumnezeu şi au fost luate de la el dorinţele pătimaşe. El a simţit o linişte extraordinară. Atunci s-a dus la un părinte oarecare şi i-a spus: „Mă văd liniştit, neavând nici o luptă.” Bătrânul i-a răspuns: „Mergi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi întoarcă luptele şi acea zdrobire a inimii şi smerenia pe care le aveai mai înainte: datorită luptei, sufletul vine la bunăstare.” Ioan a cerut de la Dumnezeu întoarcerea necazului, iar atunci când a venit, nu se mai ruga pentru eliberarea de necaz, ci spunea: „Doamne, dăruieşte-mi răbdare în necaz!”
Iată învăţătura ortodoxă! Nu să căutăm linişte, nici eliberare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim curăţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” şi care Ii este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia” noastră este nimic.
In contradicţie cu acest duh stau multe învăţături religioase moderne, cum ar fi căutarea mângâierilor duhovniceşti, o stare dulceagă, fără de griji, fără întristare, un fel de fericire a „Raiului”, numai aici, pe pământ, netrecând pe calea curăţirii, a spălării de propriile răni cauzate de păcate. Astfel de învăţături religioase se străduiesc să închidă ochii omului asupra bolilor lui, să-i creeze iluzia sănătăţii, îl invită să se bucure şi să se delecteze cu sănătatea falsă şi cu gândirea proprie, să persiste într-o linişte amăgitoare pentru destinul său viitor, să se îmbete de iluzia fericirii şi a armoniei, dar de fapt să poarte în sine seminţele unui mare necaz, germenele chinului groaznic ce i se va arăta atunci când odată cu viaţa aceasta va fi luată de la el şi acea cortină a minciunii cu care era acoperită adevărata stare a lucrurilor.
Cât de trează, cât de mângâietoare este credinţa noastră ortodoxă! Să te tot necăjeşti aici, pe pământ, din partea diavolilor, din partea oamenilor, de la neputinţele proprii trupeşti şi sufleteşti, să plângi, să boceşti până la sfârşitul acestei vieţi pământeşti necăjite, iar tot ce este dulce, mângâietor, lasă să fie acolo, în veşnicie! Deoarece în viaţa temporară, schimbătoare, nu este sigur să ai ceva preţios.
Dar cum privesc la bolile duhovniceşti oamenii amăgiţi, cei care n-au primit chipul pocăinţei de la Biserica noastră, de la Sfinţii Părinţi, care nu au încredere în învăţătura ortodoxă? Ei îşi rezolvă cu curaj greutăţile, la ei totul este simplu. S-a întâmplat să aud o discuţie a unui penticostal cu creştinii ortodocşi. El îi mustra pe ortodocşi de răceală şi de lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, de fariseism. El explica recunoaşterea lor ca fiind neputincioşi duhovniceşte şi plini de patimi prin nepăsare, prin nedorinţa lor de a se încredinţa în întregime acţiunii „harului”. Considera că cauza este în ei înşişi, iar, dacă ar dori, într-o clipă ar putea să se elibereze de patimile lor. Pentru aceasta se cer doar hotărâre şi pocăinţă a sufletului – şi toată păcătoşenia va dispărea brusc. „Harul” îl va elibera pe loc pe cel care s-a pocăit. O astfel de pocăinţă pe loc ar arde orice păcat din suflet, după care ar urma vederea înainte şi iluminarea. Astfel că toată problemă constă în alegere, în hotărâre etc. El însuşi, la primul act fierbinte de „pocăinţă”, a simţit această eliberare şi a primit „harul Duhului”. Din acel moment şi-a schimbat complet viaţa, simte permanent în sine o dragoste neobişnuită pentru toţi, hotărârea de a se jertfi pe sine de dragul lui Dumnezeu, este orbit de „lumină” şi neobişnuit de fericit. Şi, într-adevăr, el iradia tot, era înflăcărat de o însufleţire lăuntrică. Ne povestea despre minuni uimitoare, care se întâmplă permanent cu el din acel moment şi cu membrii familiei lui (care, de asemenea, toţi, s-au transfigurat în mod minunat după „botezul” la penticostali).
Toate obiecţiile ortodocşilor, circumspecţiile lor împotriva unor astfel de minuni, câteva tentative de a-i oferi învăţătura despre neîncrederea în sine şi despre profunda rănire a sufletului omenesc în faţa amăgirii s-au arătat doar o nouă mărturie a justeţii lui şi încă o dată l-au convins că ortodocşii, din cauza nepăsării lor, a puţinei credinţe şi a timidităţii lor, a ataşamentului faţă de „canoanele fără de viaţă”, din cauza fariseismului lor, au pierdut orice comunicare cu Dumnezeu.
Trebuie să remarcăm că vioiciunea, însufleţirea, fierbinţeala, renunţarea la sine, pregătirea de a merge la orice act de eroism şi alte trăsături exterioare ale unor asemenea oameni le creează o impresie care îi robeşte, în comparaţie cu ortodoxul smerit, care suspină din greu pentru sine, care nu vede nimic bun în sine.”
Arhimandritul Lazar
Articol preluat din carte Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia
(VIDEO) Invataturi din Sfantul Munte Athos
(CARTE) Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre rugaciune
(VIDEO) Staretul Efrem Vatopedinul – Monahii din Muntele Athos sunt alaturi de intreaga lume
Parintele Iustin PARVU – Sfaturi duhovnicesti
Un mare iubitor de Dumnezeu, Neam şi Ţară:
Părintele Arhimandrit IUSTIN PÂRVU (10 feb. 1919 – † 16 iun. 2013)
– Veşnica lui pomenire ! –
Din cuvintele de învăţătură ale Părintelui Iustin:
“Cine îşi respectă credinţa, respectă şi munca şi ordinea şi rigoarea. În acela poţi să ai încredere.
*
Românii, care au credinţa ortodoxă, care sunt fii ai lui Iisus Hristos, nu pot fi, structural, decât oameni ai păcii şi ai iubirii.
*
Bucuria creştinului vine din smerenie şi e permanentă, bucuria celorlalţi oameni vine din succesul de o clipă şi ţine tot o clipă.
*
Pune-ţi cu nădejde sufletul şi inima în mâinile lui Dumnezeu şi lucrurile vor fi după voinţa lui Dumnezeu.
*
Mulţi nu ştiu că nu sunt, de fapt, săraci. Doar când pierd totul îşi dau seama că nu erau săraci, că aveau îndeajuns.
*
Prin spovedanie omul devine conştient de sine, ştie care îi sunt limitele şi calităţile.
*
Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva.
*
Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu… Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele.
*
Tot ce se întâmplă bine în lume este consecinţa răbdării. Tot ce se întâmplă rău e consecinţa nerăbdării.
*
Aşa de mare putere are această dragoste de aproapele, încât, cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, înlăturând iubirea păcătoasă de sine, primeşte darurile vindecărilor.
*
Biserica Ortodoxă e fiecare creştin în parte şi toţi la un loc. Dacă un singur creştin dispare, toată construcţia suferă.
*
Calea spre Rai trece prin inima omului. Dar inima omului trebuie să fie în legătură cu Biserica, evident. Raiul pentru creştin nu este o făgăduinţă goală, că va fi împărăţia de după Judecată, Raiul începe odată cu omul, de pe lumea aceasta Raiul se face cu fiecare faptă bună. Am făcut o faptă bună, am mai înainat cu un pas în Rai.
*
Deşi astăzi este atât de neglijată, de la educaţie va pleca totul în refacerea noastră morală şi spirituală… ! De la educaţia religioasă în şcoală se va forma o gândire închegată pe principiile acestea sănătoase, de viaţă morală.”
Sursele bibliografice:
Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010; Adrian Alui Gheorghe, Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu, Piatra Neamţ, Editura Conta, 2011.
(VIDEO) Arhim. Efrem Filotheitul – Despre razboiul duhovnicesc
Arhimandritul Sofronie Saharov – Scrisoare catre o doamnă din Cipru
Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.
Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.
Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.
Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.
De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.
Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.
Arhimandritul Sofronie, 1984.
Sfântul Antonie Cel Mare 