“Toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare. Ultima precizare este foarte importantă – lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi, plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin desele înşelări. Cu totul altceva ne învaţă experienţa nevoitorilor ortodocşi.
Se vede bine din paterice cât de grea, de neîntreruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului lepros, chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri. Oare munţii sălbatici, văgăunile nelocuite de oameni, pădurile dese în care s-au nevoit mulţi Părinţi, lipsa oricărei comunicări cu lumea, postul strict, rugăciunea neîncetată pe fondul credinţei profunde şi al neclintitei nădejdi în Dumnezeu, plânsul permanent pentru sine şi alte nevoinţe înalte ale ne-voitorilor, oare acestea nu sunt cele mai puternice mijloace împotriva rădăcinilor adânci ale păcatului? Ar trebui ca omul care a îmbrăţişat un astfel de mod de viaţă să se curătească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu şerpii patimilor care se cuibăreau în inimile lor, înainte ca ei să atingă eliberarea de aceste patimi; le omorau şi dobândeau pacea sufletului.
„Până la sfârşitul omului, patimile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea„, spunea Ava Isaia.
Cuvioasa Măria Egipteanca, care a plecat în pustia Iordanului pentru pocăinţă, 47 de ani a trăit în acea pustie neîntâlnind vreun om, neavând mâncare şi îmbrăcăminte, hrănindu-se doar cu rădăcini. Dintre ei, 17 ani s-a luptat cu gândurile sale ca şi cu nişte fiare nemiloase. Când gusta mâncare sărăcăcioasă, îşi amintea de carne şi de peşte, i se făcea sete de vin, apoi o stăpânea dorinţa de a cânta cântece desfrânate ce îi ruşinau inima şi auzul. Ea plângea şi cu durere striga către cer, chemând ajutorul lui Dumnezeu. Focul pătimaş se aprindea înăuntru şi o ardea toată, aprinzând pofta arzătoare. Ea se arunca la pământ şi aşa stătea o zi şi o noapte, până când pocăinţa se săvârşea şi mila lui Dumnezeu alunga ruşinea cea rea. întuneric după întuneric, necaz după necaz au venit asupra ei timp de 17 ani. Şi doar după acest timp i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca Ajutoare şi a început să o conducă, alungând orice ruşinare păcătoasă de la sufletul Măriei.
Cuviosul Iona Multpătimitorul s-a nevoit în Lavra Peşterilor din Kiev şi a pătimit mult de pe urma poftei desfrânării; nimic nu-l putea izbăvi – nici setea, nici foamea, nici lanţurile grele. Atunci s-a zăvorât în peşteră, unde a început să ducă o luptă cumplită cu patima. Ajungea uneori să se îngroape până la umeri în pământ, dar focul poftei tot nu-l lăsa. Periodic diavolul, în chipul unui şarpe mare, se năpustea asupra nevoitorului, chinuindu-l cumplit. în sfârşit, Domnul l-a izbăvit pe robul Său după 30 de ani de zăvorare, după atât de multe necazuri. Şi doar atunci patima s-a retras de la Ioan şi lumina dumnezeiască l-a luminat pe nevoitor.
Ava Ammona a spus: „Eu am petrecut 14 ani în schit, rugându-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca El să-mi dăruiască să înving mânia.”
Un frate care vieţuia în pustie, ruşinat de dorinţa de desfrânare, a mers după îndrumare şi ajutor în rugăciune la bătrâni. Şi, iată, găsind acolo pe Ava Pamvo, printre cei mai mari şi iscusiţi după cugetare, i-a povestit lupta sa. Acela l-a liniştit şi l-a îndrumat. De asemenea a spus despre sine: „Tu mă vezi cât sunt de bătrân. De 70 de ani trăiesc în chilia aceasta în grijă pentru mântuirea mea. Şi în prezent rabd ispite şi năpaste. Crede-mă, fiule, că timp de 12 ani nu m-a lăsat diavolul desfrânării nici ziua, nici noaptea, neîncetat năpădind cu gânduri şi fantezii întinate!” Şi povestea bătrânul cât de dureroasă şi de grea era lupta lui cu diavolul desfrânării, cum de multe ori ajungea până la durere şi deznădejde, cum peste mult timp Domnul l-a eliberat, învăţându-l să-şi cunoască neputinţa şi să aibă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, iar nu în forţele proprii.
„Nu este nimic mai rău decât deprinderea păcătoasă. Cel infectat de obiceiul păcătos are nevoie de mult timp şi de efort ca să se elibereze de el”,i-a spus un stareţ egiptean.
Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Domnul poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli ar trezi în noi dispoziţia sufletească mândră, mulţumită de sine, liniştitoare, lipsită de acţiune. Sfinţii Părinţi au văzut clar aceasta. Astfel, Ama Sarra s-a luptat cu diavolul desfrânării timp de 30 de ani şi niciodată nu s-a rugat ca lupta să se îndepărteze de la ea, dar îl ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască vitejie şi curaj în luptă. Ioan Colov s-a rugat la Dumnezeu şi au fost luate de la el dorinţele pătimaşe. El a simţit o linişte extraordinară. Atunci s-a dus la un părinte oarecare şi i-a spus: „Mă văd liniştit, neavând nici o luptă.” Bătrânul i-a răspuns: „Mergi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi întoarcă luptele şi acea zdrobire a inimii şi smerenia pe care le aveai mai înainte: datorită luptei, sufletul vine la bunăstare.” Ioan a cerut de la Dumnezeu întoarcerea necazului, iar atunci când a venit, nu se mai ruga pentru eliberarea de necaz, ci spunea: „Doamne, dăruieşte-mi răbdare în necaz!”
Iată învăţătura ortodoxă! Nu să căutăm linişte, nici eliberare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim curăţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” şi care Ii este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia” noastră este nimic.
In contradicţie cu acest duh stau multe învăţături religioase moderne, cum ar fi căutarea mângâierilor duhovniceşti, o stare dulceagă, fără de griji, fără întristare, un fel de fericire a „Raiului”, numai aici, pe pământ, netrecând pe calea curăţirii, a spălării de propriile răni cauzate de păcate. Astfel de învăţături religioase se străduiesc să închidă ochii omului asupra bolilor lui, să-i creeze iluzia sănătăţii, îl invită să se bucure şi să se delecteze cu sănătatea falsă şi cu gândirea proprie, să persiste într-o linişte amăgitoare pentru destinul său viitor, să se îmbete de iluzia fericirii şi a armoniei, dar de fapt să poarte în sine seminţele unui mare necaz, germenele chinului groaznic ce i se va arăta atunci când odată cu viaţa aceasta va fi luată de la el şi acea cortină a minciunii cu care era acoperită adevărata stare a lucrurilor.
Cât de trează, cât de mângâietoare este credinţa noastră ortodoxă! Să te tot necăjeşti aici, pe pământ, din partea diavolilor, din partea oamenilor, de la neputinţele proprii trupeşti şi sufleteşti, să plângi, să boceşti până la sfârşitul acestei vieţi pământeşti necăjite, iar tot ce este dulce, mângâietor, lasă să fie acolo, în veşnicie! Deoarece în viaţa temporară, schimbătoare, nu este sigur să ai ceva preţios.
Dar cum privesc la bolile duhovniceşti oamenii amăgiţi, cei care n-au primit chipul pocăinţei de la Biserica noastră, de la Sfinţii Părinţi, care nu au încredere în învăţătura ortodoxă? Ei îşi rezolvă cu curaj greutăţile, la ei totul este simplu. S-a întâmplat să aud o discuţie a unui penticostal cu creştinii ortodocşi. El îi mustra pe ortodocşi de răceală şi de lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, de fariseism. El explica recunoaşterea lor ca fiind neputincioşi duhovniceşte şi plini de patimi prin nepăsare, prin nedorinţa lor de a se încredinţa în întregime acţiunii „harului”. Considera că cauza este în ei înşişi, iar, dacă ar dori, într-o clipă ar putea să se elibereze de patimile lor. Pentru aceasta se cer doar hotărâre şi pocăinţă a sufletului – şi toată păcătoşenia va dispărea brusc. „Harul” îl va elibera pe loc pe cel care s-a pocăit. O astfel de pocăinţă pe loc ar arde orice păcat din suflet, după care ar urma vederea înainte şi iluminarea. Astfel că toată problemă constă în alegere, în hotărâre etc. El însuşi, la primul act fierbinte de „pocăinţă”, a simţit această eliberare şi a primit „harul Duhului”. Din acel moment şi-a schimbat complet viaţa, simte permanent în sine o dragoste neobişnuită pentru toţi, hotărârea de a se jertfi pe sine de dragul lui Dumnezeu, este orbit de „lumină” şi neobişnuit de fericit. Şi, într-adevăr, el iradia tot, era înflăcărat de o însufleţire lăuntrică. Ne povestea despre minuni uimitoare, care se întâmplă permanent cu el din acel moment şi cu membrii familiei lui (care, de asemenea, toţi, s-au transfigurat în mod minunat după „botezul” la penticostali).
Toate obiecţiile ortodocşilor, circumspecţiile lor împotriva unor astfel de minuni, câteva tentative de a-i oferi învăţătura despre neîncrederea în sine şi despre profunda rănire a sufletului omenesc în faţa amăgirii s-au arătat doar o nouă mărturie a justeţii lui şi încă o dată l-au convins că ortodocşii, din cauza nepăsării lor, a puţinei credinţe şi a timidităţii lor, a ataşamentului faţă de „canoanele fără de viaţă”, din cauza fariseismului lor, au pierdut orice comunicare cu Dumnezeu.
Trebuie să remarcăm că vioiciunea, însufleţirea, fierbinţeala, renunţarea la sine, pregătirea de a merge la orice act de eroism şi alte trăsături exterioare ale unor asemenea oameni le creează o impresie care îi robeşte, în comparaţie cu ortodoxul smerit, care suspină din greu pentru sine, care nu vede nimic bun în sine.”
Arhimandritul Lazar
Articol preluat din carte Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia
Sfântul Antonie Cel Mare 