(VIDEO) Arhim. Zaharia Zaharou – Conferinta “Trezvia, linistirea mintii si teologia”, decembrie 2022

(VIDEO) Arhim. Zaharia Zaharou – Scurtă incursiune în atmosfera Postului Mare

(VIDEO) Paideea pierdută – Ieronim Monahul și Neofit Ieromonahul

(VIDEO) Pr. Dr. Marcel Stavără – Despre relația credință-cunoaștere

(VIDEO) Jean-Claude Larchet – Bolile noilor media

Arhim. Vasilios Gondikakis – Invataturi teologice

Cuvântul Părinților Bisericii ne introduce în lumea Împărăției lui Dumnezeu. Intensitatea la care ne străduim să trăim viața duhovnicească în această perioadă, a Postului Mare, sporește atunci când ascultăm acest cuvânt și îl punem în practică. Părintele Vasilios Gondikakis, stareț al Mănăstirii Iviron, un monah athonit îmbunătățit, venit nu demult în țara noastră, a împărtășit ortodocșilor români mărturia sa despre experiența viețuirii în duh, despre dobândirea virtuților și a cunoașterii care trebuie depășite pentru a ajunge la nunta sufletului cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În Biserica Ortodoxă simțim că evenimentul cel mai important este omul însuși. Persoana umană este cea mai mare taină din întreaga creație. Măreția omului nu stă în aceea că este tânăr sau inteligent, ci că este om și are înăuntrul său pe Dumnezeu. Deci, putem să dobândim cultură, putem să ajungem la succes, să ocupăm poziții importante, însă nimic din acestea nu ne va da sa­tisfacție. Vreau să merg dincolo de toate aceste lucruri. Și doar atunci voi găsi libertatea mea, când mă voi elibera de toți, dar mă voi și uni cu toți. Mare este cel care a biruit moartea. El constituie o binecuvântare pentru toți. Pentru el toate sunt binecuvântare. El nu se plânge de nimeni și de nici o încercare și el, numai prin simplul fapt că există, devine o binecuvântare pentru toată lumea. Libertatea o primim în Biserică. Ea îl îndumnezeiește pe om. Omul trebuie să depă­șească ignoranța și răutatea pentru a ajunge la cunoaștere și la virtute. Dar nici cunoașterea împreună cu virtutea nu sunt suficiente pentru om. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că omul poate să depă­șească granițele lucrurilor bune cunoscute și să devină una cu Dumnezeu Cuvântul. Atunci când sufletul se va cununa prin nunta mistică cu Dumnezeu Cuvântul, el va descoperi rațiunile lucrurilor și se va elibera de metodele raționale de gândire care operează cu separări, scindări și împărțiri. În inima vieții duhov­nicești, sfinții ne iau de pe pământ și ne urcă la cer și ne conduc în Împărăția cea viitoare. Atunci omul nu mai face nimic, ci toate se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune că prin puterea credinței omul ajunge să creeze din nimic lumi noi. În timp ce prin cunoștințe, el poate construi ceva, dar acel ceva aparține lumii create, de altă valoare, supus stricăciunii. Căutarea, dorul după veacul ce va să vină nu aparțin doar câtorva dintre noi, ci libertatea lui e dorită de toți oamenii. Dar ea este oferită de Biserică prin Liturghie întregii omeniri. Anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde toate aceste lucruri. Atunci când preotul se roagă: „Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi; Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns…”, ar putea adăuga și atributul „inexistent”. De ce? Pentru că Dumnezeu nu există așa cum ne-am putea noi închipui, cu capacitățile de care dispunem noi că ar exista El. De aceea, Dumnezeu este Cel Care cu adevărat există și El este Cel Care a făcut totul. Harul cel mare al lui Dumnezeu se dăruiește fiecăruia dintre oameni.

Mare este omul care iubește, care suferă și care așteaptă. Într-un moment anume, el va primi cercetarea, vizita dumnezeiască care-l va ridica la cer și-i va dărui Împărăția ce va să vină. Atunci omul nu se va mai mândri pentru că va simți că toate acestea nu-i aparțin, ci i-au fost oferite de Dumnezeul iubirii.

Nebunia de a renunța la tot pentru a îmbrățişa necreatul

Cercetarea științifică este un lucru bun. Dumnezeu ar fi putut să ne facă din start desăvârșiți, locuitori ai unui Rai static, imobil, dar nu a făcut acest lucru. Împărăția lui Dumnezeu este ceva mic care are un dinamism foarte puternic, este asemenea seminței de muștar care crește, la fel ca aluatul ce dospește toată frământătura. În egală măsură, Împă­răția este și ceva mai mare în care sunt prezente multe lucruri. Avem imaginea năvodului în care sunt mulți pești, de diferite feluri. Ceea ce are o foarte mare importanță este valoarea de a fi om. E valoros să cercetezi, să cauți știința, să nu te satisfacă nici un succes, nici o cunoaștere. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Orice tărâm cucerit este începutul unui nou drum”. Exigența de a depăși totul este o harismă pe care o au puțini. Avva Isaac Sirul spune că „măcar unul dintr-o mie să ajungă să depă­șească limitele lumii create și să guste din cele veșnice”. Cel care a reușit să facă acest lucru nu este doar pentru sine o binecuvântare, ci pentru noi toți ceilalți. Eu n-am reușit să depășesc această graniță, dar dacă cineva a făcut-o, și eu sunt cumva părtaș la această împlinire. În Biserică acest lucru trebuie urmărit și de el trebuie să ne bucurăm. Mare este cel care sacrifică totul pentru a câștiga această cunoștință a lumii necreate. Nu este mare cel care după logica noastră omenească reușește în această viață, fie că este el bărbat sau femeie, copil sau om matur. Mare este în fond „nebunul” care a renunțat la tot, depășind cele create. Să ne amintim cum Sfântul Antonie cel Mare se întreba la ce măsură duhovnicească a ajuns, iar Dumnezeu i-a răspuns prin cuvintele unui cizmar din Alexandria. Al doilea era mai înalt în viețuire decât Sfântul Antonie cel Mare. Or, ca să fii Antonie cel Mare nu este un lucru simplu. Dar să fii necunoscut și în același timp cu lucrare înaltă e o mare reușită. Este important ca cineva, indiferent de condiția sau vârsta lui, să ajungă la această statură, și atunci el reprezintă o mângâiere pentru toți. Scriitorul rus Fiodor Mihailovici Dostoievski a fost în viața lui un om chinuit, dar în același timp el a avut o căutare, un simțământ al realității. Dostoievski spunea: „Eu îl caut pe Hristos, nu caut adevărul. Dacă îmi va demonstra cineva că Hristos este în afara adevărului, Îl prefer pe Hristos adevărului”. Aceasta este realitatea care depășește logica și înțelepciunea omenească și doar ea aduce mângâiere lumii întregi. Dostoievski vrea să ne spună următoarele: Îl vreau pe Hristos, Care a biruit moartea, și nu logica, ce spune că unu și cu unu fac doi.

De-am avea lumea întreagă la picioarele noastre, nici ea nu ne-ar ajunge

Cei mai mari sfinți sunt printre noi, dar ei ne rămân necunoscuți. Nu luăm seama la ei. Dacă am avea simțirea sfințeniei am trăi deja în Rai. Nu mă îndoiesc că și în România sunt oameni cu viață aleasă, dar nu sunt observați de nimeni. Ce îmi place mie în Biserica Ortodoxă este că toate minciunile sunt nimicite și rămâne doar adevărul omului.

Mult ne chinuim pentru că avem impresia că suntem ceva, ceva important. Dar mare este cel smerit! Sfântul Isaac Sirul spune că dacă un om ajunge la conștiința că nu înseamnă nimic, că este o sumă de neputințe și de necurății și că în același timp există Cineva Care îl iubește nejustificat, necon­diționat, atunci acela își află echilibrul. Avem aici ceea ce se spune în cântarea Casianei, „Doamne, femeia ceea ce căzuse”: „Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu?” Trebuie să ajungem să iubim insuccesul, eșecul, să nu ne temem de ele, ca să depășim toate dificultățile. Este ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: dacă sămânța nu moare rămâne singură, iar dacă moare aduce roadă multă (Ioan 12, 24). Există o singură posibilitate pe care o avem noi, oamenii, o singură șansă: putem să murim, putem să trecem prin moartea aducătoare de viață și să nu trăim moartea cea aducătoare de moarte. Când punem sămânța de grâu în pământ, ea moare, dar ea va încolți și va aduce roadă bogată. Aceasta este moartea cea dătătoare de viață. Dacă aceeași sămânță o punem la fiert, ea moare fără să învieze. Aceasta reprezintă moartea cea aducătoare de moarte. Trebuie așadar să murim ca să trăim și e nevoie să vină ceasul, clipa ca să murim. Pe Domnul Hristos au încercat unii să-L facă Rege, dar El a fugit de ei. Iarăși, alții au vrut să-L omoare cu pietre, dar El a plecat dinaintea lor. Însă, atunci când a venit ceasul, a mers singur spre moarte. Rugăciunea din Ghetsimani spune: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). După ce Domnul Hristos a spus această rugăciune de trei ori, a venit ceasul și El a înaintat spre moarte. Când cei care au venit să-L prindă au auzit mărturia Lui: Eu sunt Cel pe care-L căutați! (Ioan 18, 6-8), au căzut cu fața la pământ.

Vedeți, Hristos nu se opune morții, ci o acceptă spunând: „Facă-se voia Ta, Părinte”. Prin aceasta Hristos se eliberează de spiritul de conservare care urmărește supraviețuirea cu orice chip și intră în zona libertății absolute. Noi, oamenii, ne zbatem în viața noastră, facem tot ceea ce putem, dar vine ceasul, momentul în care pe toate trebuie să le părăsim, să le lăsăm în mâna lui Dumnezeu. Această predare a tuturor lucrurilor, această renunțare este moartea cea dătătoare de viață. Ceea ce pot eu să fac exclusiv prin puterile mele e ceva trecător, ceea ce răsare înăuntrul meu tocmai prin predarea mea lui Dumnezeu și acceptarea morții nu va trece niciodată, ci este veșnic. Căutarea în cele din urmă nu este cum să reușesc eu omenește în îndeplinirea unui lucru pentru că lumea întreagă dacă i-o dai omului, nici aceasta nu îl satură. Dar ceea ce va răsări din sinele meu mort de bunăvoie nu are sfârșit. Trebuie să aflu unde „sămânța” mea tră­ieș­te moartea cea dătătoare de viață. Trăind în Biserică, cei în­drăzneți, asemenea Sfântului Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) – care spunea: „Vreau să nu mai exist, să mă șterg, să dispar ca eu, ca voință autonomă” -, primesc, acceptă acest adevăr al Bisericii.

Fără răbdare nu ne putem mântui

Șansa tuturor rămâne răbdarea. Dacă nu suntem în măsură să lepădăm toate, să ne predăm Bunului Dumnezeu, să acceptăm această moarte aducătoare de viață, trebuie să avem răbdare. Răbdarea este cea care ne va conduce la clipa în care ne va cerceta sensibil harul lui Dumnezeu.

Toate sunt bune în Biserică deoarece Domnul a biruit moartea prin moarte. În drumul spre Emaus, când Domnul era împreună cu ucenicii Luca și Cleopa, cei doi nu și-au dat seama la început cine îi însoțește. Când L-au cunoscut însă, El S-a făcut nevăzut de la fața lor, pentru ca aceștia să nu-L piardă. Dacă Hristos ar fi rămas în continuare cu ei, aceștia L-ar fi pierdut. Ar fi spus: iată, El este aici. Or, Domnul este peste tot, și în aparență nicăieri. Atunci când S-a făcut nevăzut la cină, El i-a luat de fapt cu El și a rămas împreună cu ei în duh. Practic, trebuie să avem conștiința că nu suntem și nu însemnăm nimic.

„Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”

Toți sfinții spun același lucru. Ei vorbesc despre eliberare. Părintele Dumitru Stăniloae avea acest simțământ, această intuiție a libertății dobândite prin har. Știa bine opera Sfântului Grigorie Palama și la fel de bine pe cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Tot el a tradus și pe Sfântul Grigorie de Nyssa, dar i-a pus și pe Sfântul Simeon Noul Teolog și Isaac Sirul în Filocalie. Fiecare sfânt vorbește despre eliberare în felul său. A venit odată cineva la Sfântul Munte și am vorbit cu el despre Sfinții Părinți, despre această libertate.

Este suficient să-l urmăm pe acel sfânt al cărui mesaj ne odihnește mai mult ca să dobândim Raiul. Toți ne conduc către această eliberare. Nu vorbim aici despre trăsăturile caracteristice ale fiecăruia în parte, dacă este monah sau nu. Dacă le sacrific pe toate din dragoste, dacă ajung la această nebunie, să mă lepăd de toate și să-mi duc crucea pe care o am, să am răbdare în biserică, să nu mă plâng în lipsurile mele, să dau slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am, voi ajunge la un moment dat să mi se lumineze întunericul și atunci voi înțelege rațiunile lucrurilor. În acea clipă voi auzi tăcerea cuvântului. Dar toate vin la ceasul lor, dacă mă voi dovedi vrednic prin răbdare. Trebuie să moară sămânța ca să trăiască bucuria rodirii. Nu există alt mod de viață, dacă vrem să fim creștini. Dumnezeu ne lasă să suferim un pic ca să participăm în mod conștient la viața cea adevărată. Răbdare, așadar, să trăim cu răbdare în Biserică, și la un moment dat lumina care va deschide calea spre cunoaș­tere se va aprinde.

Omule, nu te tulbura, nu te neliniști, toate sunt bune. Sfântul Isaac Sirul spune că omul smerit are o sensibilitate aparte și nepătimire. El nu poate să vadă fără să ia seama că suferă și cea mai mică făptură a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte este de neatins, este nepătimitor încât și cerul dacă s-ar prăbuși pe pământ el nu s-ar tulbura de nici un fel. Acest paradox, această îngemănare de sensibilitate și nepătimire le găsim și în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, care afirmă: „Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”. Numai cine ajunge să audă tăcerea cuvântului, acela va înțelege rațiunile sau cuvintele făpturilor.

Cine odihnește pe aproapele va fi odihnit de Dumnezeu

Vorbind cuiva ai șanse să reușești o comunicare bună, dacă vorbești „ca și cum n-ai exista”. Important este să-l bucuri pe celălalt. Lucrul acesta l-am văzut la părintele Dumitru Stăniloae.

Eu, dacă cu voie sau fără voie, îmi fac publicitate mie sau monahismului, sau țării mele, trădez adevărul. Un singur lucru este esențial: să iubim nearătarea, neafișarea și să constituim pentru celălalt odihnă, să înțeleagă că prin noi Dumnezeu îl iubește pe el și să nu știe de unde vine această odihnă. Atunci în această odihnă vom fi și noi, deoarece, deși suntem de aruncat, și pe noi ne iubește Dumnezeu.

Când am vorbit despre cercetare trebuie să știm că ea este obligatorie, nu este doar tolerată. Unii sunt obsedați de cercetare. Eliberarea care se dobândește prin renunțarea la sine este o binecuvântare pentru lumea întreagă.

Nu trebuie să ne așezăm față de ceilalți în vreun fel anume, fie să-i invidiem că la ei găsim un lucru, iar la noi unul rău, fie invers, să-i criticăm, că la ei găsim un lucru de condamnat, iar la noi ceva bun, fiindcă acolo unde vine Dumnezeu și cel care primește darul lui Dumnezeu, acela devine binecuvântare pentru toată lumea și toți beneficiază de el. Dar nu prin afirmarea sinelui ajunge cineva la această statură, ci prin renunțarea la sine. Părerea bună de sine nu ne va situa niciodată în zona pozitivă a lucrurilor.

(Traducere din limba greacă de părintele profesor dr. Constantin Coman, transcriere și adaptare de Augustin Păunoiu)

SURSA: http://ziarullumina.ro/

(VIDEO) Arhim. Vasilios Gondikakis – Cuvinte duhovnicesti

Sfantul Grigorie Dialogul – Despre dragostea de Dumnezeu

Sfânta Scriptură este un munte, din care Domnul vine în inimile noastre ca să înţelegem. Munte despre care este spus prin proroc: „Dumnezeu va veni din Liban şi Cel Sfânt din muntele umbros şi stufos”. Muntele acesta este şi stufos prin sentinţe şi umbros prin alegorii. Dar trebuie ştiut că, atunci când glasul Domnului răsună în munte, ni se dă poruncă să ne spălăm veşmintele şi să ne curăţăm de toată întinăciunea cărnii, de ne grăbim să ajungem la munte. Fireşte s-a scris că, dacă fiara ar atinge muntele, va fi ucisă cu pietre. Căci fiara atinge muntele, când cei dedaţi mişcărilor iraţionale se apropie de înălţimea Sfintei Scripturi, şi nu o înţeleg pe aceasta după cum trebuie, ci o întorc în chip iraţional spre priceperea plăcerii lor. Căci tot cel lipsit de judecată ori trândav în pricepere, de va fi fost văzut în jurul acestui munte, este omorât de sentinţe foarte necruţătoare, ca de pietre. Căci arde muntele acesta: fiindcă de bună seamă Sfânta Scriptură, pe cine îl umple duhovniceşte, îl aprinde de focul dragostei. De unde s-a scris: „De foc este grăirea Ta”. De unde, pe când unii, umblând pe cale, auzeau cuvintele lui Dumnezeu, au spus: „Oare nu era inima noastră arzând în noi, pe când ne tălmăcea nouă Scripturile”? De unde se spune prin Moise: „în dreapta Acestuia legea de foc”. De-a stânga lui Dumnezeu sunt primiţi cei nedrepţi, care nu trec în partea dreaptă; de-a dreapta lui Dumnezeu sunt cei aleşi, ce sunt separaţi de cei din stânga. Prin urmare în dreapta lui Dumnezeu este legea de foc: fiindcă în inimile celor aleşi, ce trebuie aşezaţi la dreapta, ard poruncile dumnezeieşti şi ei s-au aprins de ardoarea iubirii. Prin urmare focul acesta mistuie orice este în noi din rugina şi din vechimea din afară: ca să ofere mintea noastră în contemplarea lui Dumnezeu ca pe o ardere de tot.

Duhul Sfânt a fost mirul Domnului, despre care i se spune Acestuia prin proroc: „Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul veseliei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”. Atunci a fost uns cu untdelemnul Acesta, când S-a întrupat: căci nu a fost mai întâi om şi după aceea a primit Duhul Sfânt; ci, fiindcă mijlocind Duhul Sfânt, S-a întrupat, atunci a fost uns cu acest untdelemn, când S-a făcut om. Prin urmare parfumul mirului Acestuia este căldura arzătoare a Duhului Sfânt. Parfumul mirurilor Acestuia este căldura arzătoare a virtuţilor, pe care le-a lucrat. Însă Biserica scoate miresme: fiindcă are multe daruri ale Duhului, care să redea în casa Domnului, adică în adunarea sfinţilor, parfumul bunului renume şi să vestească dulceaţa Mijlocitorului ce va să fie. Dar [spune] „Parfumul mirurilor Tale mai presus de toate miresmele”. Fiindcă [însăşi] căldura arzătoare a virtuţilor Mirelui, care s-a făcut prin întruparea Acestuia, biruieşte afirmaţiile legii, ce fuseseră acordate de Mire drept zăloguri. Fireşte cu atât mai mult a crescut Biserica în înţelegere, cu cât s-a învrednicit să se lumineze prin harul unei vederi mai mari. Acele miresme ale legii au fost răspândite prin înger, [însă] mirul acesta a fost dat prin prezenţa Mirelui. Dar, fiindcă bunurile legii, pe care le credeam că sunt înalte, au fost întrecute de strălucirea prezenţei Acestuia, pe drept să se spună: „Parfumul mirurilor Tale mai presus de toate miresmele.”

Însă aceasta, pe care am spus-o despre toată Biserica în general, să o gândim acum despre fiecare suflet în particular. Să ne aşezăm înaintea ochilor că un suflet este strâns legat în căutările darurilor, ce dobândeşte înţelegerea dintr-o propovăduire străină; care, chiar el însuşi doreşte să fie luminat prin harul dumnezeiesc, ca să înţeleagă cândva chiar prin sine însuşi; care consideră că nu înţelege nimic decât prin cuvintele propovăduitorilor; şi să spună: „Să mă sărute cu sărutarea gurii Sale”. El însuşi să mă atingă în lăuntru, ca să le cunosc înţelegerea şi să nu mă mai bucur deja deplin de glasurile propovăduitorilor, ci de atingerea harului lăuntric al Acestuia. Este ca şi cum Domnul îl săruta pe Moise cu sărutarea gurii Sale, pe când îi oferea acestuia cunoaşterea prin chezăşia harului lăuntric. De unde s-a scris: „Dacă ar fi fost proroc, aş fi vorbit în somn către acesta, şi nu precum robului Meu Moise: căci îi vorbesc gură către gură”. Fireşte că a vorbi gură către gură este precum a săruta şi precum a atinge mintea cu priceperea lăuntrică.

Cu atât înaintează fiecare spre Dumnezeu, cu cât pierde pedeapsa temerii şi dobândeşte de la Acela harul iubirii. Să ne aşezăm înaintea ochilor sufletul cuiva ales, ce se aprinde de o neîncetată dorire în dragostea vederii Mirelui. Şi fiindcă nu îi este cu putinţă să dobândească desăvârşit acest lucru în viaţa aceasta, contemplă înălţimea Lui şi se căieşte din însăşi dragostea [faţă de El]. Căci însăşi căinţa, ce se face prin iubire, ce se aprinde din dorire, este ca un fel de sărutare. Şi de atâtea ori sufletul îl sărută pe Dumnezeu, de câte ori se căieşte în dragostea faţă de Acesta. Deşi sunt mulţi care au deja teamă de Domnul, şi primesc deja buna lucrare, totuşi încă nu îl sărută, fiindcă nu se căiesc deloc în dragostea faţă de El. Aceasta a fost bine însemnată în ospăţul fariseului, care, după ce L-a primit pe Domnul şi pe când o judeca în inima sa pe femeia ce săruta picioarele Lui, a auzit: „Am intrat în casa ta, sărutare nu mi-ai dat: aceasta însă, de când a intrat, nu a contenit să sărute picioarele Mele”. Tot cel care face deja milostenie, care se îndeletniceşte deja cu bune lucrări, [este] ca şi cum Îl primeşte pe Hristos la ospăţ, şi-L hrăneşte pe Hristos cel care nu încetează să-L poarte pe Acesta în mădularele sale. Dar, de nu se căieşte încă prin dragoste, nu sărută încă tălpile Sale. Prin urmare, este pusă mai presus femeia care îi sărută [picioarele] decât cel ce-L hrăneşte: fiindcă este pus mai presus acesta ce înlăuntru minţii se căieşte cu ardoare în dorirea Domnului, decât cel care îi dă cele din afară ale sale. Însă bine s-a spus: „Nu a contenit să sărute picioarele Mele”. Căci nu este de-ajuns în dragostea faţă de Dumnezeu ca în acelaşi timp să te căieşti şi să te potoleşti, ci trebuie să fie căinţă şi să sporeşti. Şi de aceea este lăudată femeia, fiindcă nu a încetat să îi sărute [picioarele], adică nu a contenit deloc să se căiască. De unde şi se spune prin prorocul: „Orânduiţi zi de sărbătoare în adunări numeroase până la cornul altarului”. Ziua de sărbătoare este pentru Domnul căinţa inimii noastre. Dar atunci se orânduieşte ziua de sărbătoare în număr mare, când mintea este mişcată necontenit spre lacrimi din pricina dragostei faţă de Acesta. Apoi, ca şi cum l-am spune: „Până când vom săvârşi acestea? Până când suntem afectaţi de zbuciumări?”, imediat a adăugat momentul până ce ar trebui să se facă [aceasta], spunând: „Până la cornul altarului”. Fireşte că cornul altarului este înălţarea jertfei lăuntrice: unde, când vom fi ajuns, deja nu mai este nevoie în niciun chip să facem zi de sărbătoare Domnului din tânguire noastră. Prin urmare, sufletul ce doreşte să se căiască deja prin dragostea [faţă de Domnul], ce râvneşte să contemple deja vederea Mirelui său, să spună: „Să mă sărute cu sărutarea gurii Sale”.

Cu siguranţă sărutarea gurii Acestuia este însăşi desăvârşirea păcii lăuntrice: la care, când vom fi ajuns, nu va rămâne nimic mai mult de căutat.

„Şi mireasma mirurilor tale mai presus de toate miresmele”. Sfânta Biserică are miresme aici, cât timp este puternică prin virtutea ştiinţei, prin virtutea curăţiei, prin virtutea milei, prin virtutea smereniei, prin virtutea iubirii. Dacă viaţa sfinţilor nu ar fi avut parfumul miresmelor din virtuţi, Pavel nu ar fi spus: „Suntem mireasma cea bună a lui Hristos în tot locul”. Dar de departe este mai înaltă acea ungere a contemplării lui Dumnezeu, spre care trebuie să fim duşi odată şi odată; de departe mai înaltă este mireasma mirurilor lui Dumnezeu decât miresmele virtuţilor noastre: şi, dacă deja sunt mari cele pe care le-am primit, totuşi cu mult mai puternice sunt cele pe care le vom primi din contemplarea Ziditorului nostru. De unde să năzuiască sufletul şi să spună: „Mireasma mirurilor Tale mai presus de toate miresmele”. Adică „acele bunuri pe care le pregăteşti prin contemplarea Ta, transcend toate aceste prinosuri ale virtuţilor, pe care ni le-ai acordat în viaţa aceasta.”

Să spunem Bisericii, să spunem acestui suflet, care aşa iubeşte, care aşa se încinge în dragostea faţă de Mirele său: de unde va fi dobândit o dorire atât de mare, de unde va fi căpătat cunoaşterea dumnezeirii Acestuia? Dar iată, ea însăşi exprimă de unde şi spune: „Mirul revărsat, numele Tău”. Mirul revărsat este Dumnezeirea Întrupată. Numele lui Dumnezeu este mirul revărsat: fiindcă S-a vărsat pe Sine în afară de imensitatea dumnezeirii Sale spre firea noastră şi, din ceea ce este nevăzut, S-a redat pe Sine văzut. Căci de nu S-ar fi revărsat, în niciun chip nu S-ar fi făcut nouă cunoscut. S-a revărsat pe sine Mirul, când şi S-a păstrat pe Sine Dumnezeu şi S-a înfăţişat om. Revărsare despre care Pavel spune: „Care, pe când era în chip de Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu; ci S-a golit pe Sine însuşi, primind chip de rob”. Ce a spus Pavel «S-a golit», aceasta a spus Solomon „S-a revărsat”. Prin urmare, fiindcă Domnul s-a făcut pe Sine cunoscut neamului omenesc prin smerenia întrupării, I se spune: „Mirul revărsat este Numele Tău”.

selecţii din Sf. Grigorie Dialogul – Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor

SURSA: http://manastirea.petru-voda.ro/2016/12/04/sf-grigorie-dialogul-despre-dragostea-de-dumnezeu/

(VIDEO) Dr. Virgiliu Gheorghe – Societatea de maine sub dictatura unui nou comunism

Smerite insemnari de pelerin la Muntele Athos de Antonio Bolot

(septembrie 2014)

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după cinci ani de la primul meu pelerinaj în Muntele Athos, am reuşit să revin. Mi-a fost nespus de dor. Mulţumesc Măicuţei Sfinte că nu a trecut cu vederea rugăciunea şi dorurile inimii mele.

Sâmbătă, 6 septembrie 2014, la Schitul Sfântul Ilie, Părintele arhondar Filimon, turc de neam, ne-a oferit trataţia aghiorită (loukoumi, ouzo şi apă rece) cu multă dragoste şi cu un zâmbet îngeresc, cu bunăvoinţă şi chiar cu vorbă românească, pe care a deprins-o în timp, de la pelerini. Acest monah glumeţ s-a purtat cu noi cu o nefăţarnică dragoste, fapt pentru care ne-am simţit foarte bine la acest schit athonit la ctitorirea căruia a contribuit şi Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ.

În drum spre Schitul românesc Lacu, pe câteva stânci muntoase care se derulează prin faţa ochilor mi s-a părut că văd figuri de sihaştri, cioplite cumva tainic. Nevoinţele pustniceşti ale monahilor athoniţi trăitori de-a lungul timpului în aceste locuri au transfigurat natura după chipurile lor ascetice. Consider că este o concretizare a cuvântului biblic „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” (Luca 19, 40). Astfel, nevoinţa smerită a pustnicilor din vechime nu rămâne nemărturisită, stâncile şi întreaga natură păstrează memoria virtuţilor lor şi o vestesc celor care au nevoie de întărire a credinţei.

La Mănăstirea Iviron, cântând cu grupul de pelerini Cuvine-se cu adevărat în faţa Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Portăriţa, un bănuţ din salba cu odoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a mişcat permanent, parcă asemănător bătăilor unei inimi care se bucură tare. Am fost cuprinşi de un fior sfânt, având cu toţii multă evlavie la Maica Domnului.

Duminică, 7 septembrie, la Chilia Buna Vestire a Schitului Lacu am fost cutremurat de vocea îngerească a unui monah român cântăreţ la strană. Lacrimile mi-au brăzdat obrazul, dar şi sufletul mi-a plâns. De bucurie. La Sfânta Liturghie am cunoscut într-un mod inedit pe Părintele Stareţ Ştefan Nuţescu; la un moment din timpul slujbei de priveghere un monah vine de undeva din spate şi îmi spune la ureche că unul dintre părinţii pe care îi văd închinându-se în mijlocul bisericii este Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu. Nu am înţeles pe moment de ce mi-a spus tocmai mie aceasta, dar mai târziu am priceput rostul acestui fapt.

După ce ne-am închinat toţi cei din biserică la Sfintele Icoane, Părintele Ştefan Nuţescu, traducător al multor cărţi duhovniceşti din greacă în română, se ridică din scaunul de Stareţ, vine la mine şi mă mustră părinteşte în legătură cu felul cum îmi port polarul: „Ori îl iei pe tine ca lumea, ori îl dai jos. Nu aşa, ca o domnişoară!” M-am conformat imediat simţind cum un părinte duhovnicesc chiar şi atunci când face observaţii te odihneşte, nu te tulburi. La sfârşitul slujbei am schimbat câteva cuvinte cu

Părintele Ştefan, mulţumindu-i pentru faptul că datorită muncii de traducător a sfinţiei sale m-am mângâiat şi folosit mult sufleteşte citind cărţile cu învăţături şi vieţi ale sfinţilor părinţi aghioriţi. Părintele m-a întrebat dacă sunt căsătorit şi ce vreau să fac. Nu am ştiut ce să răspund.

La osuarul Schitului Lacu am fost foarte mişcat de intensitatea rugăciunii părintelui ce ne era ghid, rugăciune pentru odihna sufletului fratelui său, monah trecut la Domnul la vârsta de 38 de ani, fost vieţuitor la una dintre chiliile Schitului. Fratele preot se roagă pentru fratele monah aghiorit, amândoi români, amândoi în Hristos, neputând să fie despărţiţi de mări şi ţări, nici chiar de moarte, pentru că Domnul este biruitor al morţii.

Luni, 8 septembrie, am avut bucuria ca la slujba Vecerniei de la Mănăstirea Marea Lavră să pot asculta glasul îngeresc al unui protopsalt. Cântarea, în greceşte, parcă se cânta singură. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Nu am mai auzit niciodată un asemenea „tril” duhovnicesc. Am ascultat acasă multe înregistrări cu slujbe bizantine şi protopsalţi, dar un glas şi o cântare ca cea de la Marea Lavră nu am mai auzit. Cântarea curgea lin, fără nici o forţare, natural, ca respiraţia, dar de un rafinament extraordinar. De fapt, din însuşi rafinamentul acelei cântări bizantine am putut înţelege pe viu, în fărâme, bogăţia duhovnicească şi culturală a Imperiului Bizantin, păstrate cu străşnicie în tradiţia milenară a Muntelui Athos. Nu este întâmplător că mai există şi astăzi astfel de inspiraţi protopsalţi, mai ales că în această mănăstire athonită se păstrează capul renumitului cuvios protopsalt Sfântul Ioan Cucuzel, la care ne-am închinat. Sfinţii nu lasă tradiţia să moară.

Un monah român de la Mănăstirea Sfântul Pavel ne-a vorbit pe-ndelete despre diferite teme teologice. Preţ de vreo jumătate de oră am fost parcă mutat cu mintea de la cele pământeşti pe tărâmul luminos al Teologiei patristice. Am înţeles ulterior că marele nostru duhovnic, Arhimandritul Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, i-a fost îndrumător duhovnicesc părintelui român care ne-a întâmpinat cu multă ospitalitate în această mănăstire grecească.

Marţi, 9 septembrie, am avut o trăire unică, un foc interior parcă s-a aprins, sărutând racla cu Brâul Maicii Domnului şi închinându-mă la cele şapte Icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de la Mănăstirea Vatopedi.

La Schitul Sfântul Andrei ne-am simţit primiţi ca acasă de către un părinte iubitor, închinându-ne moaştelor Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Întâmplarea a făcut ca şi acum, la fel ca în anul 2009, să ne reunim, din rânduiala lui Dumnezeu, români de pretutindeni, noi din Ardeal cu fraţii moldoveni din Basarabia. Fiindcă am ajuns la mănăstire după de a fost oferită masa, ne-am organizat în curte cu toţii, scoţându-ne din genţi tot ce aveam de mâncare, astfel încât să facem o agapă frăţească. Şi fraţii moldoveni pierduseră cina de la trapeză, aşa că am împărţit cu ei tot ce aveam mai bun. Am fost atât de emoţionat, simţind că şi acum Sfântul Apostol Andrei îi ocroteşte şi îi binecuvântează pe români, adunându-i împreună la aceeaşi masă, sub acelaşi acoperiş. Îţi mulţumim Sfinte Apostole Andrei, părinte al neamului nostru, că ne-ai învăţat iubirea dumnezeiască, aducându-ne lumina credinţei dreptslăvitoare! Nu suntem vrednici să-ţi mulţumim pentru grija pe care ne-o porţi necontenit, de aceea îţi spunem cu smerenie: Bucură-te, Sfinte Andrei, Apostole!

SURSA: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2015/05/07/smerite-insemnari-de-pelerin-la-sfantulmunte-antonio-bolot/