Pogoramantul lui Ioasaf Duhovnicul (de la Manastirea Sfantul Sava – pe malul Iordanului) de Sfantul Ioan Iacob de la Neamt

Sfantul Ioan Iacob

Într-o zi de primăvară
Jos în luncă la Iordan
Se plimba un om cu barbă
În costum european.

Se ştia că-n vremea veche
Lunca după sărbători,
Totdeauna era plină
De streini Închinători.

Câte unul mai în vârstă
Când era a se scălda,
– Ca să fie mai în voie –
De la cârd se retrăgea.

Pentru asta şi streinul
Despre care am pomenit,
Cu plimbarea lui răsleaţă
Nu da loc de bănuit.

Dar un cuvios Duhovnic
Care-n preajmă se afla
Bănuia ceva la dânsul
După felul cum umbla:

Mersul nu era plimbare,
Chipul lui neliniştit,
Se vedea după mişcare
Omul desnădăjduit.

S-a apropiat de dânsul
Cu blândeţe şi i-a zis:
„Fiule, pentru scăldare
Locul nu este deschis!

Vino mai la deal oleacă
Unde malul e mai jos,
Locul unde eşti se surpă,
Poate fi primejdios!”

– Lasă-mă, Părinte-n pace!
A răspuns el necăjit,
Îi mai trebuie scăldare
Unui suflet osândit?

„Fiule, îi zice iarăşi
Omul cel duhovnicesc,
Nu te ruşina de mine,
Eu sunt doctor sufletesc!

Dacă ai ceva pe suflet
Spune, nu ţinea mocnit,
Eu de asta sunt duhovnic,
Să alin pe cel scârbit!”

Chipul blând şi vocea caldă
A cinstitului bătrân
I-au făcut încurajare
Spovedindu-se puţin:

Vai de capul meu, părinte,
Sunt un om nenorocit,
Nu mai este pentru mine
Cale pentru mântuit!

Sunt canonisit din ţară
Ca să nu mă-npărtăşesc
Până ce voi fi aproape
Gata să mă săvârşesc.

Scârba asta nu mă lasă
Nici decum să mă alin
Şi la Locurile Sfinte
Asta m-a făcut să vin.

Auzeam vorbind pe unii
Că făcându-mă „Hagiu”,
Deslegării de păcate
Vrednic aş putea să fiu.

Dar venind în Palestina
Toţi duhovnicii mi-au zis
Că nu este pogorâre
(După cum se află scris).

Mers-am şi la Patriarhul,
Poate el m-ar deslega,
Dar mi-a spus acelaşi lucru
Şi Prea Fericirea Sa.

Când îi văd pe toţi „Hagii”
Că se-mpărtăşesc mereu,
Mă socot că eu sunt singur
Lepădat de Dumnezeu.

Pentru asta am în minte
Să-mi fac seamă în Iordan
Căci de-acuma pentru mine
Nu mai este alt liman!

Auzind bătrânul asta
A văzut că-i disperat;
Apucându-l deci de mână
Leacul următor i-a dat:

„Mâine fac eu Leturghie
Vreau să te împărtăşesc,
Iar păcatul tău de moarte
Eu de-acum îl ispăşesc!

A simţit în clipa ceeia
Omul desnădăjduit
Că s-a uşurat la suflet,
Chipul i s-a veselit.

Îi părea că răsărise
Soarele abia atunci
Şi o mână nevăzută
Îl scăpase de la munci.

Lăcrimând de bucurie,
În genunchi el a căzut
Şi i-a sărutat sandalii
Încărcaţi atunci de lut!

„Întunericul din suflet
Astăzi mi l-ai risipit,
Să-ţi rămâie (zice omul)
Numele blagoslovit!

Pentr mine Iadul gata,
Astăzi aştepta deschis,
Iar Sfinţia ta, Părinte,
Calea morţii mi-ai închis!”

Au rămas în noaptea ceea
Împreună priveghind
Şi făcând la ziuă slujbă,
Pe hagiu el l-a grijit!

SURSA: https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/

Advertisements

Calugarul alcoolic…

Calugar

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.

În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.

Părintele Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.

Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură.

După un an, cu pocăinţă şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată.

Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima să.

Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?

SURSA: https://www.pemptousia.ro/

Smerite insemnari de pelerin la Muntele Athos de Antonio Bolot

athos1

(septembrie 2014)

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după cinci ani de la primul meu pelerinaj în Muntele Athos, am reuşit să revin. Mi-a fost nespus de dor. Mulţumesc Măicuţei Sfinte că nu a trecut cu vederea rugăciunea şi dorurile inimii mele.

Sâmbătă, 6 septembrie 2014, la Schitul Sfântul Ilie, Părintele arhondar Filimon, turc de neam, ne-a oferit trataţia aghiorită (loukoumi, ouzo şi apă rece) cu multă dragoste şi cu un zâmbet îngeresc, cu bunăvoinţă şi chiar cu vorbă românească, pe care a deprins-o în timp, de la pelerini. Acest monah glumeţ s-a purtat cu noi cu o nefăţarnică dragoste, fapt pentru care ne-am simţit foarte bine la acest schit athonit la ctitorirea căruia a contribuit şi Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ.

În drum spre Schitul românesc Lacu, pe câteva stânci muntoase care se derulează prin faţa ochilor mi s-a părut că văd figuri de sihaştri, cioplite cumva tainic. Nevoinţele pustniceşti ale monahilor athoniţi trăitori de-a lungul timpului în aceste locuri au transfigurat natura după chipurile lor ascetice. Consider că este o concretizare a cuvântului biblic „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” (Luca 19, 40). Astfel, nevoinţa smerită a pustnicilor din vechime nu rămâne nemărturisită, stâncile şi întreaga natură păstrează memoria virtuţilor lor şi o vestesc celor care au nevoie de întărire a credinţei.

La Mănăstirea Iviron, cântând cu grupul de pelerini Cuvine-se cu adevărat în faţa Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Portăriţa, un bănuţ din salba cu odoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a mişcat permanent, parcă asemănător bătăilor unei inimi care se bucură tare. Am fost cuprinşi de un fior sfânt, având cu toţii multă evlavie la Maica Domnului.

Duminică, 7 septembrie, la Chilia Buna Vestire a Schitului Lacu am fost cutremurat de vocea îngerească a unui monah român cântăreţ la strană. Lacrimile mi-au brăzdat obrazul, dar şi sufletul mi-a plâns. De bucurie. La Sfânta Liturghie am cunoscut într-un mod inedit pe Părintele Stareţ Ştefan Nuţescu; la un moment din timpul slujbei de priveghere un monah vine de undeva din spate şi îmi spune la ureche că unul dintre părinţii pe care îi văd închinându-se în mijlocul bisericii este Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu. Nu am înţeles pe moment de ce mi-a spus tocmai mie aceasta, dar mai târziu am priceput rostul acestui fapt.

După ce ne-am închinat toţi cei din biserică la Sfintele Icoane, Părintele Ştefan Nuţescu, traducător al multor cărţi duhovniceşti din greacă în română, se ridică din scaunul de Stareţ, vine la mine şi mă mustră părinteşte în legătură cu felul cum îmi port polarul: „Ori îl iei pe tine ca lumea, ori îl dai jos. Nu aşa, ca o domnişoară!” M-am conformat imediat simţind cum un părinte duhovnicesc chiar şi atunci când face observaţii te odihneşte, nu te tulburi. La sfârşitul slujbei am schimbat câteva cuvinte cu

Părintele Ştefan, mulţumindu-i pentru faptul că datorită muncii de traducător a sfinţiei sale m-am mângâiat şi folosit mult sufleteşte citind cărţile cu învăţături şi vieţi ale sfinţilor părinţi aghioriţi. Părintele m-a întrebat dacă sunt căsătorit şi ce vreau să fac. Nu am ştiut ce să răspund.

La osuarul Schitului Lacu am fost foarte mişcat de intensitatea rugăciunii părintelui ce ne era ghid, rugăciune pentru odihna sufletului fratelui său, monah trecut la Domnul la vârsta de 38 de ani, fost vieţuitor la una dintre chiliile Schitului. Fratele preot se roagă pentru fratele monah aghiorit, amândoi români, amândoi în Hristos, neputând să fie despărţiţi de mări şi ţări, nici chiar de moarte, pentru că Domnul este biruitor al morţii.

Muntele_Athos 1

Luni, 8 septembrie, am avut bucuria ca la slujba Vecerniei de la Mănăstirea Marea Lavră să pot asculta glasul îngeresc al unui protopsalt. Cântarea, în greceşte, parcă se cânta singură. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Nu am mai auzit niciodată un asemenea „tril” duhovnicesc. Am ascultat acasă multe înregistrări cu slujbe bizantine şi protopsalţi, dar un glas şi o cântare ca cea de la Marea Lavră nu am mai auzit. Cântarea curgea lin, fără nici o forţare, natural, ca respiraţia, dar de un rafinament extraordinar. De fapt, din însuşi rafinamentul acelei cântări bizantine am putut înţelege pe viu, în fărâme, bogăţia duhovnicească şi culturală a Imperiului Bizantin, păstrate cu străşnicie în tradiţia milenară a Muntelui Athos. Nu este întâmplător că mai există şi astăzi astfel de inspiraţi protopsalţi, mai ales că în această mănăstire athonită se păstrează capul renumitului cuvios protopsalt Sfântul Ioan Cucuzel, la care ne-am închinat. Sfinţii nu lasă tradiţia să moară.

Un monah român de la Mănăstirea Sfântul Pavel ne-a vorbit pe-ndelete despre diferite teme teologice. Preţ de vreo jumătate de oră am fost parcă mutat cu mintea de la cele pământeşti pe tărâmul luminos al Teologiei patristice. Am înţeles ulterior că marele nostru duhovnic, Arhimandritul Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, i-a fost îndrumător duhovnicesc părintelui român care ne-a întâmpinat cu multă ospitalitate în această mănăstire grecească.

Marţi, 9 septembrie, am avut o trăire unică, un foc interior parcă s-a aprins, sărutând racla cu Brâul Maicii Domnului şi închinându-mă la cele şapte Icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de la Mănăstirea Vatopedi.

La Schitul Sfântul Andrei ne-am simţit primiţi ca acasă de către un părinte iubitor, închinându-ne moaştelor Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Întâmplarea a făcut ca şi acum, la fel ca în anul 2009, să ne reunim, din rânduiala lui Dumnezeu, români de pretutindeni, noi din Ardeal cu fraţii moldoveni din Basarabia. Fiindcă am ajuns la mănăstire după de a fost oferită masa, ne-am organizat în curte cu toţii, scoţându-ne din genţi tot ce aveam de mâncare, astfel încât să facem o agapă frăţească. Şi fraţii moldoveni pierduseră cina de la trapeză, aşa că am împărţit cu ei tot ce aveam mai bun. Am fost atât de emoţionat, simţind că şi acum Sfântul Apostol Andrei îi ocroteşte şi îi binecuvântează pe români, adunându-i împreună la aceeaşi masă, sub acelaşi acoperiş. Îţi mulţumim Sfinte Apostole Andrei, părinte al neamului nostru, că ne-ai învăţat iubirea dumnezeiască, aducându-ne lumina credinţei dreptslăvitoare! Nu suntem vrednici să-ţi mulţumim pentru grija pe care ne-o porţi necontenit, de aceea îţi spunem cu smerenie: Bucură-te, Sfinte Andrei, Apostole!

SURSA: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2015/05/07/smerite-insemnari-de-pelerin-la-sfantulmunte-antonio-bolot/