Avva Ghelasie de la Manastirea Frasinei – Sfaturi si invataturi duhovnicesti

Citate preluate din scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Mănăstirea Frăsinei, dar și din mărturiile ucenicilor

1.Crestinismul nu este Sistem Religios sau Filosofic, ci este Viziune in vesnica Deschidere-Descoperire. Dogma Revelata Crestina nu este Sistem-Inchidere, ci Definire in Deschidere.

*

2.De aici Trinitatea Crestina ca: Dumnezeu Tatal-Taina-Vedere Absoluta; Sfantul Duh Dumnezeu Cunoastere-Privire-Descoperire; Dumnezeu Logosul Fiul-Limbajul-Identificarea. Aceasta este Gramatica Logicii Crestine.

*

3.Crestinismul Ortodox fata de cel Catolic si protestant se Pastreaza in Puritatea Neamestecului cu Dualismul Filosofic Aristotelic grec, sau cu Metafizica Mistica Orientala ce patrunde mai nou in Occident. Stiinta Occidentala este actualmente Filosofie Greaca, Evolutionism Oriental si Mecanica Occidentala. Este un fel de Religie a Spiritului cu un Dumnezeu Principiu transpus intr-o Mecanica Fizico-Chimica.

*

4.Icoana este cea mai Mistica Reprezentare a Crestinismului. Fara Icoana toata specificitatea Crestinismului cade. Icoana nu este Idolul-inlocuitorul de Dumnezeu, ci este “Reinvierea Creatiei prin Dumnezeu”, “intruparea Creatiei in Dumnezeu”, Reconstientizarea Creatiei in Dumnezeu, “Rememorarea Existentei Creatiei in Dumnezeu”. In Idol Creatia se Pierde pe Sine si ramane doar Dumnezeu-Idol. In Icoana Creatia din contra se Suprapersonalizeaza neamestecat in Personalitatea lui Dumnezeu, ca dialog reciproc intre Dumnezeu si Creatie. Icoana este Reinvierea Dialogului cu Dumnezeu pierdut prin Caderea din Rai. Icoana este Restabilirea Chipului de Rai.

*

5.Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”, spune Părintele Ghelasie, îndemnând ,să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea-Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.

*

6.Subconstientul este Sfaramarea Icoanei Constientului. Cioburile Subconstientului vor sa se faca ele insele Icoane, dar ca Idoli. Subconstientul nu Sufera Icoana-Constiinta-Lumina, vrea o Idolatrizare pe Intuneric, un Chip ce nu se Vede la Fata, o inchipuire fara Chip, un Vis fara Obiect, o Gandire fara Realitate, o Auto-Idolatrizare Impersonala, careia ii este Frica sa-si vada propria Fata (…) Dumnezeu nu poate fi Omorat real, dar poate fi Ucis in Constiinta noastra Participativa. Asa apare Subconstientul, din Cioburile Constiintei Ucigatoare de Dumnezeu.

*

7.Religia nu trebuie sa Omoare Stiinta, iar Stiinta nu trebuie sa Ucida Religia, ci ele au nevoie sa se Intalneasca, sa se Sfatuiasca, sa se Regaseasca, sa se Redescopere Una din Alta.

*

8.Tratamentul Religios este un Tratament tot asa de Obiectiv ca si cel Medical. Dumnezeu este o Realitate Obiectiva, nu simpla sugestie, si asa Tratamentul Religios este Real si faptic, atat in Suflet cat si in Organele Corpului.

*

9.Postul Alimentar ne Purifica si Energiile Mentale si pe cele Vitale. In Post Gandurile Negative se atenueaza si cele Vitale Distrugatoare se imblanzesc. Noi de obicei avem Ganduri pe Masura Alimentatiei din Memoriile-Informatiile Mancarurilor pe care le ingeram. Orice Aliment are o Memorie proprie care intrata in Organele noastre se Reproduce. Daca mananci Carne de Oaie si Vaca, incepi sa ai Memorii ca atare… Daca mananci Carne de Porc, la fel… Postul este un Valoros Remediu de Restabilire si Rememorare a adevaratelor Energii (…) Postul este Revenirea la Starea de Inger.

*

10.Cititi Zilnic Evangheliile, cate un Capitol sau cateva Versete, cititi cu voce tare si Puterea cuvintelor Dumnezeiesti va va aduce Vindecari. Repetati Cuvintele Evanghelice in Inima si in Minte si veti simti Noi Energii binefacatoare. Acestea nu sunt simple sugestii… Cuvintele Sfinte produc real Energii-Vibratii tamaduitoare (…) Oprirea Gandurilor in Cuvantul Sfant este Postul Gandurilor si al Mintii.

*

11.Multi se plang ca nu mai gasesc Duhovnici Mari si Duhovnicii se plang ca nu mai gasesc “Ucenici Mari”… si iata criza Practicii Duhovnicesti.

*

12.Pustnicii Mari Carpatini, simpli si ai Pamantului, nu aveau “scolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau “PREDANIA SANGELUI LOCULUI – Pamantului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu il incadrez in zisa Mistica a ICOANEI (…) Avva Pustnicul nu facea Rugaciunea Mintii, ci RUGACIUNEA ICOANEI.

*

13.Chipul Sacralitatii lui Dumnezeu este “concretizat” in Chipul Bisericii. Biserica este Prezenta Sacrului in lume. Unde nu mai este Chip de Biserica, acolo se sterg “urmele” Lui Dumnezeu (…) Sufletul nostru “se face” Biserica doar daca “trece” Dumnezeu prin el (…) Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind si tu apoi Biserica, doar asa Il vei intalni cu adevarat. De aceea, trebuie sa mergi la Biserica unde sa-L primesti pe Dumnezeu in Suflet ca sa-L poti avea (…) Fara “Impartasirea” din Liturghia lui Hristos nu veti deveni cu adevarat “Biserici proprii” (…) Orice Participare la Liturghie este o “scanteie” ce va aprinde “Lumina” intregului Suflet.

*

14.Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire.

*

15.Taticule, iti dau canon sa fii vesel!

*

16.Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa.

*

17.Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive.

BIBLIOGRAFIA:

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă. Taina vindecării. Vol. II, București, Editura Platytera, 2017.

Avva Ghelasie. Cuvântătorul de Dumnezeu, București, Editura Platytera.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, iconarul iubirii dumnezeiești, București, Editura Platytera.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/filocalia-la-frasinei-avva-ghelasie-136041.html

Advertisements

Prof. dr. Georgios Mantzaridis – Despre dragoste

img_0943a-683x1024

Dragostea către Dumnezeu si către aproapele rezumă Legea si Prorocii Vechiului Testament. Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mantuitorul a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. in aceste două porunci atarnă toata legea și proorocii”.

Dumnezeu este iubire. Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu și constituie împlinirea și valorificarea ontologică a credinței și a nădejdii. Însa iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînțeles omului. Este de o altă natură și nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ține lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simțit omului. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl silește să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertății. Omul îl poate iubi, dar îl poate și urâ pe Dumnezeu. Dar și cel ce îl urăște pe Dumnezeu dovedește de fapt o iubire bolnavă față de El, căci îi recunoaște existența și legătura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.

Dumnezeu dorește omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în ființa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi și mari porunci nu se înfăptuiește prin manifestări sau jertfe parțiale ale omului, ci prin desăvârșită și integrala dăruire de sine. Omul este chemat să il iubească pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui și cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuși? Cum îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simțite trupește și este robită patimilor? De aceea, ținerea acestei dintâi și mari porunci necesită adunarea omului în sine însuși și întoarcerea minții și a tuturor puterilor sufletești în inima lui.

Dragostea de Dumnezeu se vede din ținerea poruncilor Lui: „Cel ce are poruncile Mele și le ține, acela este cel ce iubește”. Sporirea în dragostea de Dumnezeu este totodată și sporire a libertății. Iar sporirea libertății este și sporire a caracterului dezinteresat al acțiunilor omului. Cât omul robește patimilor, nu îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Dar oricât L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la împlinirea absolută a poruncii iubirii. De aceea Sfinții mărturisesc ca nu țin deplin poruncile.

Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb față de zidirile Lui. Precum adevăratul îndrăgostit nu vede nimic în afară de persoana iubită, la fel și cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede și orbeste „față de toate cele de după Dumnezeu”, este luminat de Domnul și vede „cele… mai dumnezeiești”.

Nimeni nu îl poate iubi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu va avea frica Lui. Și nu se poate teme de El, dacă nu crede în El: Frica se naște din credință și nu credința din frică. Curățirea de patimi și sporirea în iubire se înfăptuiesc prin frică. Însă iubirea desăvârșită „scoate afară frica”. Frica este însușirea etapelor începătoare ale vieții duhovnicești. Dar nici credinciosul desăvârșit nu este netemător de Dumnezeu. Însă la el frica ia alta formă. Se împletește cu iubirea, care o face să dispară treptat. Astfel că există două feluri de frică: cea începătoare, provocaăa de amenințarea pedepsei și potrivită credincioșilor nematurizați duhovnicește, și frica desavarșită sau frica celor desăvârșiți , care se naște din adevărata dragoste de Dumnezeu și constituie rodul prezenței harului. Frica aceasta nu are nimic în comun cu instinctul fricii, dimpotrivă, prezența ei îl eliberează pe om de toata frica pamântească. Frica desăvârșită este legată de simțirea măreției darului lui Dumnezeu și a pericolului ce îl pândește pe om, și anume acela de-a se arăta nevrednic de chemarea lui și de a cădea mai apoi din pricina nestatorniciei și neputintei lui. Precum celui ce se află pe un munte înalt nu îi este frică de munte, ci de-a nu cădea, tot așa și cel ce se află în stadiul desăvârșirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cădea de la El. Se teme ca nu cumva să se arate nevrednic.

Cea de a doua mare porunca, despre care Domnul spune că este asemenea celei dintâi, este porunca iubirii aproapelui. Creștinul este chemat sa iși iubească aproapele „ca pe sine însuși”. La nivel psihologic aceasta înseamnă să îsi iubească aproapele precum se iubește pe el însuși. Însa plinătatea iubirii creștine nu se află la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separație între eul său și aproapele său, ci își iubește aproapele ca sine al său, caci aproapele este sinele său cel în Hristos.

Asemănarea celor două porunci se află la nivelul soteriologiei. Omului îi este cu neputință să se mântuiască dacă nu își iubește aproapele. La nivelul teologiei, însă, cea de a doua poruncă nu se poate pune laolaltă cu prima și, bineînțeles, nici înaintea ei. Dragostea de Dumnezeu cultivă dragostea de aproapele. Când este dobândită cea dintâi, lesne urmează și cea de a doua. Dar și dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea aproapelui. În esență este vorba de o singură iubire cu dublă lucrare, care se împarte neîmpărțit lui Dumnezeu și aproapelui. Aceasta înseamnă că, dacă lipsește iubirea de Dumnezeu, lipsește orice relație de iubire. Iubirea este înnăscută omului și expresia ei este ceva firesc. Însă adevărata iubire, definită de caracterul ei dezinteresat, este cu neputință departe de Dumnezeu.

În funcție de mobilurile care există în om, se pot distinge trei feluri de iubire: a) iubirea interesată, care se conduce după interes (slavă, bani, plăcere etc), b) iubirea naturală, care provine din atașamentul reciproc (iubirea părinților către copii, a copiilor către părinți etc), și c) iubirea dezinteresată, care izvorăște din iubirea de Dumnezeu sau din virtute și nu are în vedere nici un interes personal îngust. Iubirea interesată este „de necinste” sau blamabilă, cea naturală „mijlocie”, iar cea dezinteresată „de laudă”.

Cea dintâi experiență a iubirii i-o oferă omului iubirea maternă, încă din viața intrauterină. Prin aceasta este inaugurată simțirea și trăirea ei în lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei consecințe traumatice asupra copiilor.

Dragostea mamei este o iubire naturală care exprimă și caracter dezinteresat. Aduce copilului siguranță și duioșie, dar și dreptul de a o folosi ca mijloc de supraviețuire. Spre deosebire de iubirea mamei față de copil, iubirea copilului față de mamă este la început interesată. În continuare, însă, apar și celelalte feluri de iubire, astfel încât avem toate cele trei feluri ale ei, și nu doar în stadii succesive, ci și concomitent în relațiile interpersonale și sociale ale oamenilor.

Ținta vieții creștine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este însoțit de frica morții, pe când caracterul dezinteresat este cultivat prin depășirea acesteia. Fără depașirea fricii morții nu poate exista iubire dezinteresată. Iubirea aceasta are caracter chenotic. Adică se realizează prin dăruirea de sine către aproapele. Iar aceasta dăruire de sine îi tămăduiește eul cel interesat și îl preface în sinele său real.

Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată este nevoie de o luptă mai presus de om. Sporirea în iubirea dezinteresată se realizează prin sporirea în credință, în nădejde, în smerenie și în ascultare. Cu cât crede mai mult cineva în Dumnezeu și nădăjduiește în El, cu atat mai mult înaintează în dragostea de El și în dragostea aproapelui. Și cu cât mai mult se smerește și lasa deoparte voia individuală, cu atât mai mult i se eliberează sufletul și rodește duhovniceste. În starea aceasta sunt zădărnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt nimicite patimile și se îmbelsughează rodul Duhului. Sufletul omului se lărgește și îmbratisează întreaga lume. În modul acesta ia chip omul „cel pe de-a’ntregul” sau universal, adevăratul ipostas omenesc.

Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc să fie influențată și de către factori externi. Spiritul comunitar ce predomină în societatea agricolă acționa pozitiv în aceasta direcție. Din contră, spiritul individualist al epocii noastre influentează negativ. Astăzi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se află în afara lor sau care amenință, chiar, propria lor persoană. Viața socială se tipizează și iubirea dezinteresată dispare. Omul uită de Dumnezeu și de aproapele, se închide în individualismul său și se izolează din pricina interesului său îngust, egoist.

Se întamplă ca uneori iubirea omului să se întoarcă doar către Dumnezeu și să fie uitat omul, sau să se întoarcă doar către om și să fie uitat Dumnezeu. În situațiile acestea iubirea nu este adevarată. Precum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul, „dacă cineva zice „iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele sau îl urăște, mincinos este”. Dar și dacă zice că își iubește aproapele fără să îl iubească pe Dumnezeu, iarăși nu zice adevărul. Iubirea urmează o anumita randuială. Cea dintai vine iubirea de Dumnezeu si mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic noteaza Sfântul Grigorie al Nyssei, creștinul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu „cu toată inima și sufletul și puterea și simțirea lui, și pe aproapele său ca pe sine însuși; și pe femeie, iarași, dacă are cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar dacă se află sub înrâurirea patimilor, precum [își iubește] propriul său trup”.

Iubirea față de om nu poate fi factorul normativ al iubirii față de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legată de iubirea către Dumnezeu. Izvorul iubirii este, însă, Dumnezeu. De aceea iubirea adevarată față de om presupune iubirea față de Dumnezeu. Acest fapt este în-special subliniat în monahism, unde nu este ignorată valoarea iubirii către aproapele, dar este limpede subordonată iubirii către Dumnezeu. Când monahul pleacă din lume, la început își concentrează efortul în ținerea mai ales a primei porunci. Când ajunge, însă la o anume măsură a plinătății, atunci începe să lucreze în el iubirea lui Hristos, care îl leaga de întreaga lume.

Iubirea exista mai înainte de om. Omul vine la existența din iubirea lui Dumnezeu, se hrănește cu ea și se desăvârșește în ea. Toti iubesc, fiindcă își au obarșia în iubire si pe aceasta o au înlauntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sămanțal”. Și desfrânatul iubește desfrâul si varsatorul de sange uciderea și hoțul furtul și alții alte răutăți. Dar aceștia nu iubesc cum se cuvine, ci greșit. Iubirea adevărată are caracter chenotic. Cel ce iubește cu adevărat se leapădă de sine însuși și trăiește astfel pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Și trăind astfel nu doar că nu iși pierde sinele, dar chiar iși află adevăratul sine. Trăiește deoființimea omenirii și devine om universal, persoană adevărată.

Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenței omului și factor care îl ridică la calitatea de persoană adevarată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtașirea și participarea dumnezeirii” (a te împărtași de dumnezeire și a participa la ea). De aceea transcende spațiul și timpul și este păstrată în veșnica prezență a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială și trecătoare. Este legată de prezența trupească a oamenilor și durează cât aceasta. Are însușirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevarată și îmbrățișează întreaga creație.

Avva Dorotei, subliniind directa dependență a iubirii către aproapele de iubirea către Dumnezeu, notează următoarele: „Presupuneți că este un cerc, o tăietură rotundă, facută de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetați cu mintea la cele ce vă spun. Socotiți că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau viețuirile omenești. Deci cu cât intră Sfinții mai mult spre cele dinlăuntru, în dorința de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu și întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; și cu cât se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetați și despre despărțire. Căci când se despart de Dumnezeu și se întorc la cele dinafară, e vădit că, cu cât ies și se departează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alții; și cu cât se depărtează mai mult unii de alții, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Așa este firea iubirii. În măsura în care suntem în afara și nu iubim pe Dumnezeu, în aceeași măsură ne aflăm fiecare depărtat față de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin iubirea față de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; și cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu”.

Sfantul Apostol Pavel notează în imnul iubirii că omul poate avea credință și cunostință, poate deține harisme dumnezeiești și să facă minuni, poate săvârși fapte nobile în duhul jertfei de sine și al iubirii de oameni, dar să nu aibă iubire. Iar când nu are iubire, nimic nu este: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă răsunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și toata știința, și de aș avea toată credința, încât și muntii să-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toata avuția mea și de-asșda trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi folosește”.

După Sfântul Siluan Atonitul, omul care își urăște fratele, oricine ar fi el, își face inima sălaș al duhului celui rău și se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt infățișate drept fapte ale iubirii, chiar și jertfa de sine, pot exista și fără iubire reală. Pot proveni dintr-o dispoziție egoistă sau din vreun interes îngust. În special faptele filantropice ale multor asociații sau fundații se fac adesea pentru reclamă și pentru o bună imagine în societate, ba chiar pentru a masca alte interese meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala creștină. Însă acest fapt nu se întâmplă când există iubire adevărată către aproapele.

Iubirea există în persoane și se manifestă în relatiile interpersonale și sociale. Dar în același timp iubirea nu disprețuiește nici expresiile juridice ale societății. Dimpotrivă, cand există în persoane, se întipărește și în aceste dispoziții juridice. De altfel, acest fapt trebuie să fie obiectul grijii speciale a credincioșilor. În principal în vremea noastră dezinteresul credincioșilor față de prevederile juridice referitoare la viața socială – care au căpătat dimensiuni uriașe – dovedește lipsa iubirii adevărate. Totodată, însă, trebuie notat că apariția acestei iubiri în viata sociala este dificilă și problematică.

Structurile societății, care presupun interesul personal și concurența, vin în contradicție cu iubirea dezinteresată, ca și cu duhul creștinismului în general.

Iubirea dezinteresată presupune acceptarea morții și depășirea ei prin credința în Hristos. Astfel viața capătă un nou rost și un scop nou. Liber de frica morții, care dictează și modul organizării vieții în lume, credinciosul poate birui greutățile și piedicile întâlnite în lume și poate gusta viața cea adevărată și iubirea cea adevărată . Experiența iubirii este experiența vieții. Iar viața în iubire este viața în părtășia de biruință asupra morții.

Viața creștină este adunarea în iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăiește modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ținerea celei de-a doua mari porunci. Repetarea păcatului lui Adam în spațiul Bisericii se realizează prin faptul de a se autoproclama omul judecător și cenzor al celorlalți, care duce la împărțirea lor în buni și răi. Însă Hristos îi cheamă pe credincioși să nu judece, ci să ierte. Omul nu poate judeca drept, pentru că nu cunoaște totul, precum Dumnezeu. Dar când ajunge la maturitatea duhovnicească de a nu îi judeca pe ceilalți, ci de a gândi mereu cele bune despre ei, dobândește harisma sau darul deosebirii și poate distinge corect cele ale oamenilor. Și ceea ce este mai important în starea aceasta este aceea că „deși îl deosebește pe sfânt de criminal, se consideră pe sine însuși mai rău decât criminalul și îl iubește pe acesta cu durere”. Oricine îi judecă pe oameni și îi deosebește în buni și răi, pe unii iubindu-i și pe ceilalți nu, nu are iubire desăvârșită. Iubirea nu îngăduie deosebiri, ci îi îmbrățișează pe toți, fără deosebire. Când ea se mărginește la anumiți aleși și îi leapădă pe cei nealeși, lesne se preface în ură față de cei nealeși și astfel taie sau fărâmițează firea omenească.În privința iubirii, omul se maturizează treptat. Vechiul Testament, ca „pedagog către Hristos”, i-a chemat pe oameni să cultive iubirea într-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrăjmași, ci limitează ura. Scopul este restrângerea răului. De altfel, porunca „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” nu impune tautopatia, ci limitează răzbunarea la aceasta. Iar răsplătirea răului cu binele, care este introdusă în Cartea Pildelor, deși se poate interpreta ca un îndemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezintă o anume formă de răzbunare nobilă, dar și energică: „De flamânzește vrăjmașul tău, dă-i să îmbuce, iar de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni aprinși îngrămădești pe capul lui”. Deci, ceea ce deosebește iubirea creștină de oricare alta și, prin urmare, ceea ce îl deosebește pe creștinul adevărat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat. Iubirea dezinteresată este plinătatea a toată virtutea. Precum iubirea și faptele iubirii – observă Sfântul Grigorie Palama – sunt „plinătatea virtuților”, tot așa și ura și faptele urii sunt „plinătatea păcatului”. Și precum iubirea de oameni (filantropia) se însoțește și coexistă cu virtuțile, tot așa și ura de oameni (misantropia) se însoțeste și coexistă cu răutățile.

Relațiile sociale din lume se bazează pe principiul retribuției sau răsplătirii. Omul consideră natural să îi iubească pe cei care îl iubesc și să îi urască pe cei care îl urăsc. Ura față de cei ce îl iubesc și iubirea față de cei ce îl urăsc constituie abateri de la normalitate. În special ura față de prieteni este condamnată de constiința umană comună drept comportament nesănătos. Dar și iubirea catre vrăjmași este considerată nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar că se reîntoarce la starea sa după fire, în care opțiunile lui se armonizează cu firea lui, dar îl și imită pe Dumnezeu însusi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El. Din punct de vedere psihologic, în aceasta situație omul nu îl iubește pe celălalt atât cât se iubește pe sine însuși, ci mai mult decat pe sine însuși. Dar ca să ajungă la măsura aceasta a iubirii este nevoie de multă bărbăție și răbdare. Aici culminează iubirea creștină. Iar iubirea aceasta, care e tot atât de tare ca și moartea, este incomparabil mai puternică decât ura. Poate răbda chiar și răstignirea de către vrăjmași. De aceea încercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru creștin este acela de-a înceta să se mai sprijine pe puterea crucii.

Evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Sfantul Fotie spune: „Dacă toți ar întoarce și celălalt obraz celor ce îi lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care să lovească?”. Prin evitarea împotrivirii este biruit răul fără a-l mai repeta. Astfel se reduce și cantitativ prezența lui în lume. În caz contrar, răsplătirea răului cu rău devine mijlocul creșterii și permanentizării lui. Evitarea împotrivirii așează răul în trecut și deschide perspective pozitive viitorului.

Atitudinea aceasta este absolut justificată în Biserică. Dar și la nivel strict social valoarea ei este recunoscută tot mai mult. Trebuie însă notat ca la nivelul vieții sociale este absolut necesar principiul dreptății. Omul care alege și urmează calea iubirii nu ignoră, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui său, nici nu o încurajează, cerând nedreptățitului spirit de jertfă. Iubirea îmbrățișează și pe cel ce nedreptățește și pe cel nedreptățit. Aceasta impune însoțirea ei cu dreptatea. Și în cazul acesta, împotrivirea înțeleaptă față de rău în spiritul dreptății exprimă mai deplin iubirea creștină. Ținta finală a creștinului rămâne iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtuților.

Georgios Mantzaridis
Articol preluat din Morala crestina, Editura Bizantina

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/

Arhimandritul Sofronie Saharov – Scrisoare catre o doamnă din Cipru

Pr Sofronie

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie, 1984.

SURSA: http://paulsiladi.wordpress.com/

(PROFETII) Sfantul Parinte Marturisitor Arsenie BOCA – Viitorul Romaniei

Sf Pr. Arsenie Boca

Spunea odată cineva: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ – i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu)

Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, Sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-­a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni) Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost puşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara.

Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri.

Parintele Arsenie Boca

Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila)

Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş) Continuarea mai jos:

SURSA: http://www.pelerinortodox.com/

(VIDEO) Dincolo de arta

(VIDEO) Parintele Iustin Parvu – Despre credinta si traditii

(VIDEO) Parintele Teofil Paraian – Revarsare de lumina