Tag Archives: viata
Parintele Sofian Boghiu – Sfaturi duhovnicesti
(DOCUMENTAR) Sfantul M. M. Gheorghe, Purtatorul de biruinta, 23 aprilie
(VIDEO) Staretul Efrem Vatopedinul – „Parintele Sofronie Saharov – un om plin de har”
(CARTE) Sfantul Nectarie Taumaturgul. Viata, minunile, acatistul si paraclisul
(VIDEO) Documentarul Ortodoxia in Romania
Parintele Savatie Bastovoi – Sfaturi duhovnicesti
“Da, dragostea adevărată este întotdeauna dezinteresată. Şi tocmai pentru asta trebuie să o preţuim. Acest preţ este demnitatea noastră. Trebuie să ne ridicăm la măsura aşteptărilor celui care ne iubeşte. Să căutăm şi să întreţinem dragostea. Dragostea se împlineşte atunci când este reciprocă, iar această reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care mă refer.
Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.
Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.
Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala (…) În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.
Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.
Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.
Socotesc eu că trebuie mai întâi să ne aplecăm asupra noastră. De ce zic asta? Pentru că drept ar fi ca noi mai întâi să ne îndreptăm cugetul către Dumnezeu. Mai întâi să iubim pe Dumnezeu „din tot cugetul şi din toată inima noastră”, dar lucrul acesta este străin nouă, pentru că noi nu L-am cunoscut încă pe Dumnezeu. Şi anevoios este omului păcătos să se ridice la această cunoaştere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos că asemenea acesteia (porunci) şi nu mai mică, este porunca de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti. Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? Şi atunci, de asta zic, că iarăşi începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Şi iată cum cunoscându-ne pe noi înşine, cunoscând că noi suntem ceea ce suntem, noi îl descoperim pe Dumnezeu, pentru că până şi „întunericul la el este lumină”. Până şi întunericul acesta din noi devine lumină atunci când îl descoperim şi-L vedem şi ni-L asumăm.
Spovedeşte ceea ce ai simţit tu şi ceea ce tu ai considerat că este păcat şi Domnul te va învăţa şi îţi va deschide ochii şi pentru altceva. Dar să nu facă un mare efort de a-şi forţa mintea să considere păcat ceea ce Duhul încă nu i-a descoperit lui. Că şi acesta este un drum spre împietrire şi spre falsificarea vieţii noastre duhovniceşti în care deschizând cărţile de spovedanie ajungem să numim păcate pe care noi încă noi nu le-am simţit.
Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.
Împietrirea survine mai ales atunci când omul ştiind ce este păcatul, de bună voie calcă şi nu spovedeşte. Îndată ce ai făcut-o, ca om, de bună voie, du-te şi spune. Du-te acasă şi plângi măcar, dacă n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o dată, de două ori păcatul cu bună ştiinţă. Vei ajunge în împietrire şi te vei întreba unde este Dumnezeu, că nu este.
Fiecare dacă-l va vedea pe duhovnicul său ca pe un sfânt, ca pe cei din ceruri, nu va greşi, dimpotrivă bine va face şi dacă va lua cuvântul lui ca din gura lui Dumnezeu (…) Cel mai mare dar al nostru să-l ştim este ca Dumnezeu să ne dea un părinte duhovnicesc care să ne nască în duh, căci spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeşte despre duhovnicie că aşa cum în viaţa trupească nimeni nu se poate naşte fără un părinte (trupesc), în viaţa duhovnicească tot nimeni nu se poate naşte fără un părinte (duhovnicesc). Cine s-a născut, în duhul s-a născut, pentru că un părinte care avea duh le-a dat acest duh şi i-a născut.”
(Gânduri frumoase culese dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi, realizat de către Dr. Stelian Gomboş – în numărul din luna august al revistei ortodoxe Porunca iubirii)
(eBook) Viata Cuviosului Ghelasie Isihastul de la Frasinei
Parintele Arhimandrit Sofronie Saharov – Cuvinte duhovnicesti
* “Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.
* “Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.
* “Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.
* “Părinții din secolul al patrulea ne-au lăsat anumite profeții, conform carora mantuirea in vremurile de pe urma va fi legata de dureri profunde”. “Trebuie să avem hotararea de a depăși ispitele, comparativ cu durerile primilor creștini. Toți martorii Invierii lui Hristos au fost martirizați. Noi ar trebui să fim gata să înduram orice greutăți”.
* “Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.
* “Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!’”
* “Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.
* “Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.
* “Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”
* “Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.
* “Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.
* “Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.
* “Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.
* “Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.
* “Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”
* “Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.
SURSA: lonews.ro
Daniel Turcea (1945-1979) – Drumul poetului de la iad la Lumina
Copilăria, între talent şi boală
Daniel Ilie Turcea s-a născut în 22 iulie 1945 la Tg. Jiu, unde părinţii s-au cunoscut şi s-au căsătorit, în timpul războiului. Este al doilea din cei patru copii ai familiei. A fost înzestrat cu multe daruri de mic, moştenind-o pe mama sa, Maria, care avea o cultură şi o capacitate intelectuală deosebită. Bunicul său a fost preot, din familie de preoţi cu tradiţie de sute de ani.
Daniel Turcea a scris prima poezie la şapte ani, Corabia. Alături de talentul literar a început să se vădească şi cel artistic: ajungând acasă după ce a văzut piesa de teatru Vlaicu-Vodă, a decorat mobila şi pereţii casei cu scene din piesă. Acest lucru se întâmpla când avea doar şase ani.
Mediul în care a crescut poetul a fost profund religios, Daniel Turcea va şi mărturisi că pentru rugăciunile mamei lui a fost întors de la moarte la viaţa biologică şi Viaţa cea adevărată. Copilăria poetului a fost marcată nu doar de înzestrarea artistică, ci şi de boală. S-a îmbolnăvit de astmă, dar într-o formă foarte gravă, motiv pentru care a şi fost despărţit de familie, fiind crescut de o soră a tatălui său. Nu mai exista nicio speranţă să scape cu viaţă, însă pentru rugăciunile mamei lui Dumnezeu l-a vindecat, aşa cum face El, fără zgomot, dintr-o dată, când Daniel Turcea avea 15 ani.
O inteligenţă ieşită din comun
Starea duhovnicească a poetului începe să ia o turnură periculoasă datorită inteligenţei ieşite din comun a acestuia. Avea întrebări cărora profesorii nu le puteau da răspuns, spunea că nu are cu cine discuta, aluneca deci foarte tare pe panta mândriei. La Bacalaureat a rezolvat problemele de matematică în peste şapte modalităţi, impresionându-i pe profesori. Când a fost întrebat ce va urma după liceu, a spus că vrea să devină sculptor ca Michelangelo. A fost admis cu uşurinţă la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Noul mediu i-a înlesnit căderea în păcat, colegii invitându-l necontenit la băut, la fumat, la femei. Aproape de facultate se afla o cârciumă a Uniunii Scriitorilor, Albina, scena pe care evolua Daniel. Acolo îşi expunea cu măiestrie ideile filosofice şi toată ştiinţa pe care o stăpânea (putea vorbi despre toate ştiinţele, toate artele, toate culturile, era excepţional). Petrecea nopţi întregi povestind, străbătea domenii întregi prin cuvânt, cel mai adesea însoţindu-şi discursul cu lăzi de bere, însă păstrându-şi nealterată luciditatea. Din dorinţa de a vedea până unde se întind limitele cunoaşterii umane, a calculat (prin studii de chimie organică, anorganică, fizică cuantică şi alte ştiinţe adiacente) formula vieţii din atom. A numit această particulă neutrină. A distrus apoi tot ce a lucrat, urmele acestei descoperiri păstrându-se doar în câteva versuri:
„O, dac-aţi şti ce-nseamnă neutrina
ce-nseamnă transparenţa vieţii”.
Entropia – între demonic şi darul milosteniei
Poeziile lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care nu e: în filosofiile orientale, între chipurile zeilor… În mintea poetului, în materie de religie, era, după cum spune sora lui, „un amalgam de neînchipuit”.
Volumul de debut al poetului este Entropia, un volum care îl situează pe Daniel Turcea între poeţii de vârf ai lumii literare. Acest volum are valenţe panteiste, simboliste, parnasiene, ermetiste, e o poezie abstractă. Poetul mărturiseşte surorii ca aceste versuri stau sub incidenţă demonică, de fapt spune că diavolii îi dictau ce să scrie şi că ar fi putut scrie şi zece Entropii într-o după-amiază. Dacă venea cumva vreun prieten la Daniel în timp ce scria la Entropia, poetul îl punea pe acesta să-l lege de scaun cu lanţuri sau cu funii ca să stea să scrie. Când s-a întors la Dumnezeu, mult a plâns că şi-a bătut joc de viaţa lui.
Daniel Turcea era înzestrat cu un mare dar al milosteniei. Sora poetului povesteşte un episod în acest sens: în vremea studenţiei poetul trăia în condiţii precare, aproape de mizerie (locuia în subsoluri, balcoane amenajate), însă nu spunea acest lucru. În apropierea iernii, cineva îi furase lui Daniel toate lucrurile, rămânând doar cu ce avea pe el. A trecut iarna, a trecut aproape un an, şi la uşa casei lor a bătut un poliţist care a spus că a prins un tânăr care, printre altele, a furat şi hainele fiului lor, iar dacă vor da o declaraţie, îl vor putea închide sau îl vor pune să plătească despăgubiri. Daniel, care atunci apăruse, a zis: „Vai de mine, nu dau nicio declaraţie, n-aţi înţeles bine, eu i le-am dăruit!” Toate acestea se întâmplau în vremea Entropiei.
Minunea
Începutul convertirii poetului a fost marcat de o perioadă de două săptămâni în care acesta a dispărut. Toată lumea era alarmată, disperată. A apărut într-o dimineaţă, „era terminat, descompus la faţă, arăta ca de sute de ani, (…), nu mai avea nimic omenesc în el”. După ce a dormit două zile, a povestit ce s-a întâmplat. S-a înfundat într-o cârciumă de cea mai joasă speţă, a băut vreme îndelungată, timp în care auzea pe cineva şoptindu-i: „Omoară-te!”. A încercat de câteva ori să o facă, dar ceva îl oprea. Erau rugăciunile mamei, care în acele două săptămâni se rugase neobosit pentru el. A simţit că se sufocă, că nu mai poate sta în acea cârciumă. Ieşind, n-a mai văzut încotro merge, dar s-a pomenit în faţa unei biserici. De câte ori încerca să pună piciorul pe prima treaptă, era împins cu putere înapoi. Simţea o durere sfâşietoare în tot trupul, ca şi când căngi înroşite în foc îi sfâşiau carnea. A început să se roage la Buddha, Allah, Confucius, Mahomed, însă nimic nu se schimba. „Nu mai ştiam pe cine să strig când, deodată, în întunericul în care mă aflam, a apărut o lumină în care am văzut-o pe mama mea rugându-se pentru mine… Şi mi-am adus aminte de Dumnezeu.” A strigat: „Mântuitorule, ajută-mi!” şi, ridicându-se, a văzut doi tineri venind spre el, care s-au dovedit a fi Sf. Gheorghe şi Sf. Elefterie. A fost dus în biserică, unde a simţit o dragoste şi o pace fără margini. Pentru că nu ştia dacă acest vis a fost de la Dumnezeu, a hotărât să caute biserica pe care a văzut-o, cu promisiunea că se va întoarce la Dumnezeu dacă o va găsi. După o căutare de un an de zile, ajunsese la capătul puterilor, la deznădejde, hotărât să se lepede definitiv de Dumnezeu dacă nu va găsi biserica chiar în ziua aceea. Şi chiar în ziua aceea a găsit-o.
Oprire de la Împărtăşire pentru 360 de ani
Apropierea de Dumnezeu cel adevărat n-a fost întru totul lină. O singură nemulţumire avea Daniel Turcea: că nu găsea un duhovnic care să-i răspundă la întrebările lui legate de ştiinţă. Dumnezeu însă îi scoate în cale un duhovnic, pe Părintele Arsenie Papacioc, care a reuşit să-i arate că Dumnezeu e mai mare decât ştiinţa şi i-a demolat toţi zeii şi toate filosofiile. Socotindu-i pentru fiecare păcat anii de canon, i-a zis că n-ar mai trebui să se împărtăşească trei sute şaizeci de ani: „Uite, tată, cât ţi-a iertat Hristos! (…) De acum să nu mai greşeşti.” Părintele l-a împărtăşit, iar o săptămână întreagă Daniel Turcea nu a mâncat nimic. A făcut apoi canoane grele şi multă pocăinţă. Mai târziu l-a avut duhovnic pe Părintele Sofian.
După întoarcerea la Dumnezeu, cea mai mare dorinţă a poetului a fost să fie preot. S-ar fi dus în vârful muntelui, oriunde l-ar fi trimis, spunea că le-ar face el case oamenilor, ar construi şi biserica, aşa fierbinte era dorinţa lui. Dumnezeu însă ne ia uneori lucrurile pe care le iubim cel mai mult. La fel s-a întâmplat şi acum. Deşi a luat 9,95 la examenul de admitere la teologie, dosarul lui Daniel Turcea a fost respins pentru că, fiind arhitect, spuneau că statul are nevoie de el.
„Am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult…”
La un moment dat, Daniel Turcea s-a îmbolnăvit. Medicii n-au ştiut niciodată ce a avut, analizele ieşeau de fiecare dată perfecte. I-au pus un diagnostic ca să poată ieşi din spital, leucemie în stadiul III B; însă era fericit, spunea: „Sunt fericit, am simţit blândeţea lui Dumnezeu”. Durerile din timpul bolii erau greu de imaginat, Daniel însă nu le trăda nici printr-un geamăt, chipul său era mereu luminos. În aceste ultime luni a regretat mereu Entropia, spunea că o să-i atârne de gât ca o piatră de moară. Poeziile din volumul Epifania, care străjuiesc calea cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt dedicate scriitorilor: „Eu am scris pentru scriitori, pe ei îi iubesc cel mai mult, pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu. Ce folos că sunt aşa culţi dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu? De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, (…) măcar aşa să-i atrag cu ceva. (…) Fraţilor din Biserică ce le-aş mai putea spune? Ei au Evanghelia. […] Eu am vrut să scriu numai despre Dumnezeu. Ce bucurie mai mare ar putea exista? Ce n-a făcut pentru noi Dumnezeu? Cu ce ne-a greşit de nu vrem să ştim de El? […] Ce adevăr ne-a ascuns?”
Daniel Turcea se temea cel mai tare ca nu cumva să creeze confuzie în inimile celor ce vor citi poeziile lui din ambele volume (apariţia Epifaniei a fost condiţionată de apariţia volumului Entropia). Ar fi preferat să nu apară nici un volum, decât ambele volume în aceeaşi carte.
Vedea Duhul Sfânt la Epicleză
În săptămânile dinainte de a muri, vizita nişte copilaşi de la un spital de boli psihice, copii nebăgaţi în seamă de nimeni. Le ducea bomboane şi le povestea despre Dumnezeu. Cu trei zile înainte de a muri, în ziua de Bunavestire a anului 1979, în timp ce era în spital, a fost împărtăşit de Părintele Sofian, care s-a îmbrăcat pentru el în toate veşmintele. O altă frică a lui Daniel Turcea era să nu se deranjeze perfuzia şi să creadă cineva că s-a sinucis, „ar fi cea mai mare nenorocire”. Ştia că Dumnezeu face minuni, însă nu voia să schimbe nimic: „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?” Se simţea nevrednic să mai răsară soarele deasupra lui, însă vedea Duhul Sfânt când se cobora la Epicleză. Ultimul cuvânt pe care l-a rostit, repetat lin de trei ori, a fost: „Rugaţi-vă.” Daniel Turcea a murit la 33 de ani, probabil după toată plinirea suferinţei care se cuvine fiecărui om. E aşa o adâncă smerenie în toate cuvintele lui: „fie-mi pământul ochilor iertat” (Iubire, împărăteasă).
Din conferinţa Istoria unei convertiri, susţinută în 2001 de
Lucia Turcea, sora poetului, la Cluj-Napoca
A consemnat Oana Alexandra Luca
„Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii şi de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleşit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară şi cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu (…). Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă.”Părintele Dumitru Stăniloae, prefaţă la volumul Epifania
„Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-L putem auzi pe Domnul.»“Poetul Aurel Sibiceanu
Poezia lui Daniel Turcea mi-a devenit cunoscută datorită Părintelui Ioan Pintea când, prin `93, a vorbit într-o seară studenţilor despre poezia creştină. Pe departe, versurile lui m-au atras. Poezia lui e de o frumuseţe aparte, ea nu se recomandă prin estetica cuvântului sau cochetăria unei idei, sau al unui sentiment transpus într-o plastică a vorbirii. Versul alb pare simplu dar nu e deloc facil. El exprimă o chintesenţă a cunoaşterii marii culturi dar mai ales a filosofiei creştine şi teologiei mistice. E greu să treci peste cuvântul lumină des invocat în poemele sale fără să nu te gândeşti, de exemplu, la zilele Facerii, la Hristos Lumina cea Adevărată, la Teologia dogmatică şi mistică a Sf. Grigorie Palama, la Sf. Simion Noul Teolog etc. (…) Prin primăvara lui 95, o mână de prieteni plecam spre Cernica ca să-i găsim mormântul celui ce a vorbit atât de sublim prin versurile sale despre Înviere. A cărui poveste de viaţă ne copleşise . Şi l-am găsit, după ceva ore de căutare. Un mormânt simplu, ascundea rămăşiţele unui om căruia i s-a dat să trăiască bucuria unei lumini negrăite. Mormântul celui ce scria: ,,ştiu, voi muri/ dar câtă splendoare”, sau ,, îngropaţi morţii/ ca pe seminţe”.Corina Negreanu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 68 – octombrie 2012
Cerul pogorât pe pământ
(Daniel Turcea)
Hristos este cu noi,
Hristos Cel înviat,
La fiecare Liturghie este aici, în altar,
în toată lumina
Dumnezeirii Sale
Cutremuraţi-vă!
Nu este gând,
nu este dor,
este cerul pogorât pe pământ,
cu îngerii mai mulţi decât stelele
înconjurându-L
o, cristale
prin care inundă
o, vuiet de aripi
neauzit!
Iată, suntem orbi, suntem surzi,
Inimile s-au făcut cum e smoala
– piatra Bisericii e sfântă şi cântă văzându-L
masa, mormânt Îi cuprinde
înfricoşată vedere.
Iar noi nu ştim, noi ne amintim
De zilele noastre ca sticla pisată,
de spaimele noastre
şi nu ştim.
Mirul este Numele Lui revărsat,
inundând universul
şi noi
nu ştim.
Fiţi Teofori,
fiţi Hristofori,
purtaţi-L, purtaţi-L în inimă
cum porţi lumânarea de Paşti
între
palme!
El este Aerul,
El este Viaţa,
El este Sângele,
îndumnezeindu-ne.
El ne vrea
pe toţi
asemenea Lui.
Înfricoşaţi-vă, inimi de oameni,
cutremuraţi-vă, inimi de îngeri,
pe noi ne cheamă,
pe noi,
cei ce L-am răstignit!
În fiecare Duminică este Paşti
o, de L-am duce acasă
Lumină aprinsă,
în inima inimii,
peste adânc!
Cum nu vom fi vrednici de iad,
când Sângele Lui a curs pentru noi,
iar, şi iar răstignindu-Se,
în toate Liturghiile anului…
şi nu L-am vrut
şi nu L-am crezut
şi nu L-am urmat
şi n-am vrut să fim
fără moarte?
Cerurile se deschid înaintea noastră
şi vine potopul de raze
şi vine
Dumnezeu, ca roua
în potir!
IERTARE
(Daniel Turcea)
Acestei Lumini
acestei iertări
plecaţi genunchii inimii
numai Lumina poate ierta
îndumnezeind
numai omul se poate ridica
din mâl şi din moarte
din cumplita sa vină
pentru că el
poate plânge
-Căinţa-
adevărata sa naştere
poate începe în rănile sale
el se poate întoarce din moarte
cu faţa sufletului scăldată în lacrimi
el poate fi
iertat
de Lumină
el poate fi vas
acestei Lumini
aşa cum nici cerul
nu poate fi
prin iubire şi jertfă
DORUL
(Daniel Turcea)
Dumnezeu
ce se pogoară
face inima uşoară,
ţese, din har, ca o boare
sufletul ce numai moare
trup neputincios,
trup ce te frângi,
trup de ţărână,
trup ce mori,
lasă pasărea să zboare
pasărea nemuritoare.
La limanul fără vină
să se facă din lumină
rugaţi-vă ceruri,
rupeţi-vă lacăte,
rugul suferinţei, dorul
fie binecuvântat
să înviu nevinovat!
Sfântul Antonie Cel Mare 