Tag Archives: smerenie
Arhimandritul Lazar – De cat timp este nevoie pentru vindecarea sufletului
“Toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare. Ultima precizare este foarte importantă – lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi, plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin desele înşelări. Cu totul altceva ne învaţă experienţa nevoitorilor ortodocşi.
Se vede bine din paterice cât de grea, de neîntreruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului lepros, chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri. Oare munţii sălbatici, văgăunile nelocuite de oameni, pădurile dese în care s-au nevoit mulţi Părinţi, lipsa oricărei comunicări cu lumea, postul strict, rugăciunea neîncetată pe fondul credinţei profunde şi al neclintitei nădejdi în Dumnezeu, plânsul permanent pentru sine şi alte nevoinţe înalte ale ne-voitorilor, oare acestea nu sunt cele mai puternice mijloace împotriva rădăcinilor adânci ale păcatului? Ar trebui ca omul care a îmbrăţişat un astfel de mod de viaţă să se curătească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu şerpii patimilor care se cuibăreau în inimile lor, înainte ca ei să atingă eliberarea de aceste patimi; le omorau şi dobândeau pacea sufletului.
„Până la sfârşitul omului, patimile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea„, spunea Ava Isaia.
Cuvioasa Măria Egipteanca, care a plecat în pustia Iordanului pentru pocăinţă, 47 de ani a trăit în acea pustie neîntâlnind vreun om, neavând mâncare şi îmbrăcăminte, hrănindu-se doar cu rădăcini. Dintre ei, 17 ani s-a luptat cu gândurile sale ca şi cu nişte fiare nemiloase. Când gusta mâncare sărăcăcioasă, îşi amintea de carne şi de peşte, i se făcea sete de vin, apoi o stăpânea dorinţa de a cânta cântece desfrânate ce îi ruşinau inima şi auzul. Ea plângea şi cu durere striga către cer, chemând ajutorul lui Dumnezeu. Focul pătimaş se aprindea înăuntru şi o ardea toată, aprinzând pofta arzătoare. Ea se arunca la pământ şi aşa stătea o zi şi o noapte, până când pocăinţa se săvârşea şi mila lui Dumnezeu alunga ruşinea cea rea. întuneric după întuneric, necaz după necaz au venit asupra ei timp de 17 ani. Şi doar după acest timp i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca Ajutoare şi a început să o conducă, alungând orice ruşinare păcătoasă de la sufletul Măriei.
Cuviosul Iona Multpătimitorul s-a nevoit în Lavra Peşterilor din Kiev şi a pătimit mult de pe urma poftei desfrânării; nimic nu-l putea izbăvi – nici setea, nici foamea, nici lanţurile grele. Atunci s-a zăvorât în peşteră, unde a început să ducă o luptă cumplită cu patima. Ajungea uneori să se îngroape până la umeri în pământ, dar focul poftei tot nu-l lăsa. Periodic diavolul, în chipul unui şarpe mare, se năpustea asupra nevoitorului, chinuindu-l cumplit. în sfârşit, Domnul l-a izbăvit pe robul Său după 30 de ani de zăvorare, după atât de multe necazuri. Şi doar atunci patima s-a retras de la Ioan şi lumina dumnezeiască l-a luminat pe nevoitor.
Ava Ammona a spus: „Eu am petrecut 14 ani în schit, rugându-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca El să-mi dăruiască să înving mânia.”
Un frate care vieţuia în pustie, ruşinat de dorinţa de desfrânare, a mers după îndrumare şi ajutor în rugăciune la bătrâni. Şi, iată, găsind acolo pe Ava Pamvo, printre cei mai mari şi iscusiţi după cugetare, i-a povestit lupta sa. Acela l-a liniştit şi l-a îndrumat. De asemenea a spus despre sine: „Tu mă vezi cât sunt de bătrân. De 70 de ani trăiesc în chilia aceasta în grijă pentru mântuirea mea. Şi în prezent rabd ispite şi năpaste. Crede-mă, fiule, că timp de 12 ani nu m-a lăsat diavolul desfrânării nici ziua, nici noaptea, neîncetat năpădind cu gânduri şi fantezii întinate!” Şi povestea bătrânul cât de dureroasă şi de grea era lupta lui cu diavolul desfrânării, cum de multe ori ajungea până la durere şi deznădejde, cum peste mult timp Domnul l-a eliberat, învăţându-l să-şi cunoască neputinţa şi să aibă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, iar nu în forţele proprii.
„Nu este nimic mai rău decât deprinderea păcătoasă. Cel infectat de obiceiul păcătos are nevoie de mult timp şi de efort ca să se elibereze de el”,i-a spus un stareţ egiptean.
Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Domnul poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli ar trezi în noi dispoziţia sufletească mândră, mulţumită de sine, liniştitoare, lipsită de acţiune. Sfinţii Părinţi au văzut clar aceasta. Astfel, Ama Sarra s-a luptat cu diavolul desfrânării timp de 30 de ani şi niciodată nu s-a rugat ca lupta să se îndepărteze de la ea, dar îl ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască vitejie şi curaj în luptă. Ioan Colov s-a rugat la Dumnezeu şi au fost luate de la el dorinţele pătimaşe. El a simţit o linişte extraordinară. Atunci s-a dus la un părinte oarecare şi i-a spus: „Mă văd liniştit, neavând nici o luptă.” Bătrânul i-a răspuns: „Mergi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi întoarcă luptele şi acea zdrobire a inimii şi smerenia pe care le aveai mai înainte: datorită luptei, sufletul vine la bunăstare.” Ioan a cerut de la Dumnezeu întoarcerea necazului, iar atunci când a venit, nu se mai ruga pentru eliberarea de necaz, ci spunea: „Doamne, dăruieşte-mi răbdare în necaz!”
Iată învăţătura ortodoxă! Nu să căutăm linişte, nici eliberare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim curăţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” şi care Ii este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia” noastră este nimic.
In contradicţie cu acest duh stau multe învăţături religioase moderne, cum ar fi căutarea mângâierilor duhovniceşti, o stare dulceagă, fără de griji, fără întristare, un fel de fericire a „Raiului”, numai aici, pe pământ, netrecând pe calea curăţirii, a spălării de propriile răni cauzate de păcate. Astfel de învăţături religioase se străduiesc să închidă ochii omului asupra bolilor lui, să-i creeze iluzia sănătăţii, îl invită să se bucure şi să se delecteze cu sănătatea falsă şi cu gândirea proprie, să persiste într-o linişte amăgitoare pentru destinul său viitor, să se îmbete de iluzia fericirii şi a armoniei, dar de fapt să poarte în sine seminţele unui mare necaz, germenele chinului groaznic ce i se va arăta atunci când odată cu viaţa aceasta va fi luată de la el şi acea cortină a minciunii cu care era acoperită adevărata stare a lucrurilor.
Cât de trează, cât de mângâietoare este credinţa noastră ortodoxă! Să te tot necăjeşti aici, pe pământ, din partea diavolilor, din partea oamenilor, de la neputinţele proprii trupeşti şi sufleteşti, să plângi, să boceşti până la sfârşitul acestei vieţi pământeşti necăjite, iar tot ce este dulce, mângâietor, lasă să fie acolo, în veşnicie! Deoarece în viaţa temporară, schimbătoare, nu este sigur să ai ceva preţios.
Dar cum privesc la bolile duhovniceşti oamenii amăgiţi, cei care n-au primit chipul pocăinţei de la Biserica noastră, de la Sfinţii Părinţi, care nu au încredere în învăţătura ortodoxă? Ei îşi rezolvă cu curaj greutăţile, la ei totul este simplu. S-a întâmplat să aud o discuţie a unui penticostal cu creştinii ortodocşi. El îi mustra pe ortodocşi de răceală şi de lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, de fariseism. El explica recunoaşterea lor ca fiind neputincioşi duhovniceşte şi plini de patimi prin nepăsare, prin nedorinţa lor de a se încredinţa în întregime acţiunii „harului”. Considera că cauza este în ei înşişi, iar, dacă ar dori, într-o clipă ar putea să se elibereze de patimile lor. Pentru aceasta se cer doar hotărâre şi pocăinţă a sufletului – şi toată păcătoşenia va dispărea brusc. „Harul” îl va elibera pe loc pe cel care s-a pocăit. O astfel de pocăinţă pe loc ar arde orice păcat din suflet, după care ar urma vederea înainte şi iluminarea. Astfel că toată problemă constă în alegere, în hotărâre etc. El însuşi, la primul act fierbinte de „pocăinţă”, a simţit această eliberare şi a primit „harul Duhului”. Din acel moment şi-a schimbat complet viaţa, simte permanent în sine o dragoste neobişnuită pentru toţi, hotărârea de a se jertfi pe sine de dragul lui Dumnezeu, este orbit de „lumină” şi neobişnuit de fericit. Şi, într-adevăr, el iradia tot, era înflăcărat de o însufleţire lăuntrică. Ne povestea despre minuni uimitoare, care se întâmplă permanent cu el din acel moment şi cu membrii familiei lui (care, de asemenea, toţi, s-au transfigurat în mod minunat după „botezul” la penticostali).
Toate obiecţiile ortodocşilor, circumspecţiile lor împotriva unor astfel de minuni, câteva tentative de a-i oferi învăţătura despre neîncrederea în sine şi despre profunda rănire a sufletului omenesc în faţa amăgirii s-au arătat doar o nouă mărturie a justeţii lui şi încă o dată l-au convins că ortodocşii, din cauza nepăsării lor, a puţinei credinţe şi a timidităţii lor, a ataşamentului faţă de „canoanele fără de viaţă”, din cauza fariseismului lor, au pierdut orice comunicare cu Dumnezeu.
Trebuie să remarcăm că vioiciunea, însufleţirea, fierbinţeala, renunţarea la sine, pregătirea de a merge la orice act de eroism şi alte trăsături exterioare ale unor asemenea oameni le creează o impresie care îi robeşte, în comparaţie cu ortodoxul smerit, care suspină din greu pentru sine, care nu vede nimic bun în sine.”
Arhimandritul Lazar
Articol preluat din carte Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia
(VIDEO) Ierod. Iustinian Stoica – Cuvinte duhovnicesti
(CARTE) Nicolae Zurnazoglu – Cuviosul Paisie Aghioritul. Marturii ale inchinatorilor
Monahul Moise Aghioritul – Despre suferinta (interviu)
K.I.: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.
M.M.: Aşa cum aţi spus, durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţi de care dispunea a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa. Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut. Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor, a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, Însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră, prin jertfa Sa de pe Cruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.
Sensul durerii este redat foarte frumos de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că plăcerea iraţională a avut ca rezultat durerea, iar acum este nevoie de un alt fel de durere pentru a ajunge la plăcerea adevărată. Plăcerea iraţională este fiecare formă a păcatului. În urma păcatului, omul suferă şi este lipsit de har şi de bucurie. Şi pentru ca acest rău să fie îndreptat, Dumnezeu îngăduie o durere mai mult sau mai puţin intensă, mai scurtă sau mai îndelungată, care este un instrument chirurgical ce scoate afară patimile, îl îndepărtează pe om de păcat şi îl apropie de Dumnezeu, unde este adevărata plăcere, adică fericirea sfinţilor, binecuvântare care se dă la întâlnirea noastră cu Dumnezeul cel viu.
K.I.: Aşadar, cu cât este mai grea crucea pe care o ridicăm, cu atât mai mare este şi sfinţenia pe care o dobândim. În acelaşi timp, Învierea presupune practic crucea. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la fericirea despre care vorbiţi, omul trebuie mai întâi să treacă prin răstignire, alături de Hristos.
M.M.: Cu adevărat, aşa este. În Ortodoxie, lucrurile nu sunt neclare şi aproximative, ci sunt foarte bine trasate şi precizate. Există o etapă premergătoare, o etapă a pregătirii şi o etapă a rezultatelor. Durerea pe care omul o primeşte cu voia sa şi prin libera sa alegere, prin nevoinţele ascetice – nu că am fi masochişti şi am dori durerea în mod bolnăvicios –, este ca un doctor tămăduitor al suferinţelor noastre. Asumându-ne nevoinţele ascetice, ne punem viaţa pe un făgaş normal, ne îndreptăm comportamentul şi ne curăţim de patimile murdare. Această atitudine a omului nu are rolul de a-L linişti pe Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de pocăinţa noastră, nici de priveghere, nici de posturi, nici ca noi să suferim, ci, procedând astfel, ne ajutăm pe noi înşine. Ca să mă exprim mai simplu, dacă o să mănânc mult, atunci o să dorm mult şi o să vorbesc mult. Un compromis atrage altul după sine. Nu că nu pot mânca, dormi sau sta la discuţii, dar le înfrânez cu plăcere, pentru că astfel, îmi sporesc starea de trezvie. Durerea nevoinţei duce la o stare de linişte, de limpezime, de acalmie, de speranţă şi de putere de rezistenţă. Atunci când omul nu-şi asumă acest fel de asceză sau atunci când ea nu joacă în viaţa lui un rol principal, Dumnezeu mai îngăduie să fie supărat de vreo boală, vreo calomnie, vreo acuzaţie sau greutate, toate acestea din dragoste, pentru că este părinte iubitor şi nu vrea să-i chinuiască pe oameni, ci numai să-i ajute, pentru ca, prin greutăţi, să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă şi-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este bun, se foloseşte de greutăţi ca să se cunoască pe sine, să-şi cunoască posibilităţile. Unul ca acesta îi va mulţumi lui Dumnezeu şi va îndura suferinţa, greutăţile şi bolile fără să cârtească.
K.I.: Şi totuşi, oamenii acceptă cu greu să sufere, pentru că egocentrismul lor este puternic şi, de aceea, lepădarea de sine pe care o cere Domnul este foarte greu de înfăptuit. Astfel, ei nu suportă durerea şi fac totul ca să o elimine.
M.M.: Este foarte adevărat că omul contemporan nu vrea să sufere şi să-i fie greu. Dar, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ca să primeşti duh, trebuie să dai sânge. Viaţa duhovnicească nu este o discuţie frumoasă de salon, o meditaţie filosofică despre Dumnezeu, fără să-L fi cunoscut pe acest Dumnezeu. Este nevoie de o lucrare îndelungată şi pe deplin asumată, de ascultare în şi prin Biserică, pentru ca să ne dobândim libertatea şi să ajungem la binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu, la harul şi la bucuria acestora.
K.I.: Părinte Moise, un „stareţ“ rus se plângea că nu-l iubeşte Dumnezeu, chiar dacă ajunsese la măsura gândului lui Hristos. Atunci, cineva l-a întrebat: „De ce sunteţi mâhnit, părinte?“, iar el a răspuns: „Nu mă mai iubeşte Dumnezeu pentru că nu mă mai prigoneşte nimeni“. Fiindcă v-a preocupat şi tema durerii din iubire, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte şi pe această temă.
M.M.: Ceea ce spunea călugărul acela are o mare valoare duhovnicească. Dacă la prima încercare sau supărare omul se închide în sine, se ceartă cu Dumnezeu şi se îndepărtează de oameni, înseamnă că nu este un om duhovnicesc. Greutăţile, prigoanele, supărările – toate acestea ne încearcă sufletul şi înduhovnicirea. Ele ne trec prin sită, ne curăţă şi arată dacă ceea ce spunem are corespondenţă şi în viaţa practică. Prin ele demonstrăm că ştim să ne păstrăm stăpânirea de sine şi să trăim ca nişte creştini adevăraţi. Atunci când, în momente grele, ne păstrăm liniştea sufletească, arătăm în mod practic faptul că-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, nu numai prin vorbe.
K.I.: Dacă tot vorbim despre părinţi, s-a întâmplat să cunosc personal un părinte foarte important, plecat dintre noi în decembrie 1991, şi anume părintele Porfirie, care, aşa cum ştiţi, a fost aghiorit şi a murit în Sfântul Munte, la Kapsokalivia. Aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi personal pe acest părinte care a suferit mult şi a iubit mult.
M.M.: Vă mulţumesc pentru faptul că-mi oferiţi ocazia de a vorbi despre un părinte care a fost cu adevărat un om al suferinţei şi al iubirii. Şi vă mai mulţumesc pentru felul în care aţi abordat această temă. Pentru că, de multe ori, vorbim despre fapte uimitoare sau despre viaţa unor oameni plini de virtuţi şi suntem impresionaţi ori ne entuziasmăm, dar uităm că, pentru a ajunge acolo unde au ajuns, au dus o luptă îndelungată, marcată de smerenie. Această nevoinţă nu este un scop în sine, ci reprezintă mijlocul de împlinire a scopului, care este sfinţenia, îndumnezeirea şi împărtăşirea omului din harul lui Dumnezeu – când omul devine mic şi sărac, la fel ca fierul care se topeşte în foc. Părintele Porfirie a fost, cu adevărat, un om al virtuţii. Dar trebuie să vorbim despre faptele care împodobesc viaţa lui cu multă cumpătare şi respect, fără modificări şi exagerări, ci cu toată responsabilitatea şi seriozitatea, să spunem foarte exact numai ceea ce ştim sigur. Pentru că dacă nu procedăm astfel, nu săvârşim binele. Trebuie mai întâi să simţim că sfinţii trăiesc şi în secolul nostru, alături de noi, şi că sfinţenia este realizabilă în urma unei lupte ascetice conştiente şi smerite. Părintele Porfirie a ajuns la măsurile cele mai înalte ale virtuţii. A ajuns până acolo pentru că şi-a păstrat curăţia toată viaţa şi pentru că era foarte smerit şi ascultător. A trăit alături de părinţi severi, la Kapsokalivia, în Sfântul Munte, însă o boală grea – tuberculoza, care făcea ravagii în vremea aceea – l-a îndepărtat de iubitul său Munte Sfânt şi l-a adus aproape de lume, ca să devină tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor mulţimii. Avea în inima sa foarte multă iubire, care izvora din dragostea lui pentru Dumnezeu. Dragostea creştină are întotdeauna două laturi. Nu poţi să-ţi iubeşti aproapele fără să-L iubeşti pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti aproapele. Astfel, mai ales ultimii săi ani de viaţă i-a dedicat pe de-a întregul oamenilor ce veneau la el cu sutele şi cu miile, pe care îi mângâia cu sfaturile sale ce izvorau din harisma înainte-vederii, care, aşa cum am mai spus, este dăruită numai oamenilor curaţi şi vrednici, care ştiu cum să o folosească, pentru a nu-şi face rău lor înşişi sau celorlalţi. Părintele Porfirie este, cu adevărat, o dovadă că sfinţenia există şi în veacul în care trăim. Dacă n-am avea sfinţi, lumea nu ar mai avea sens. Sfinţii sunt cei care ţin lumea în viaţă, adică aproape de Dumnezeu, iar cea mai mare nevoie a lumii contemporane este sfinţenia. Vedeţi ce influenţă a avut asupra lumii un om simplu şi neînvăţat? El este un mare câştig şi o mare bogăţie pentru Biserică. El este un exemplu de urmat pentru noi toţi.
K.I.: Aţi vorbit atât de frumos despre părintele Porfirie, încât m-aţi emoţionat profund. Desigur, spre slava lui Dumnezeu.
M.M.: Vă mulţumesc. Întâlnirea mea cu părintele Porfirie m-a marcat profund. Iar atunci când am fost bolnav şi m-am dus să iau binecuvântarea sa, mi-a spus exact de ce sufeream, în vreme ce doctorii se străduiseră ani de zile şi tot nu reuşiseră să-mi pună un diagnostic corect. Când m-am întors de la doctori şi i-am prezentat părintelui concluziile acestora, el mi-a spus: „Să ştii că harisma aceasta nu este a mea. Este a lui Dumnezeu. Îţi aminteşti când ţi-am zis că pot vorbi numai dacă îmi transmite Dumnezeu ceva pentru tine şi în nici un caz nu mă bazez pe gândul, pe imaginaţia, pe cunoştinţele şi pe puterile mele? Cu câteva zile în urmă a venit la mine un profesor universitar care se plângea de problemele sale. Atunci i-am spus: «Domnule profesor, problemele acestea le ai din pântecele mamei dumitale». Iar profesorul a început să plângă. «Dumneata eşti profesor universitar şi plângi?» «Aşa este, părinte, dar ştiţi, cuvintele acestea pe care mi le-aţi spus au o însemnătate adâncă pentru mine, deoarece pe vremea când eram în pântecele mamei, tatăl meu o lovea în burtă, pentru că voia să o facă să avorteze». Dumnezeu mă luminează ca să spun ceea ce spun“.
K.I.: Vă mai amintiţi şi alte cuvinte de folos ale părintelui Porfirie?
M.M.: Sunt atât de multe, încât am putea vorbi despre ele ore în şir. Ceea ce trebuie să reţinem este că părintele Porfirie nu a fost unic. În această lume, există astăzi mulţi oameni sfinţiţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Un alt mare părinte contemporan de la Sfântul Munte ne spunea că sfinţii necunoscuţi sunt mai importanţi decât cei cunoscuţi. Există pretutindeni, în Sfântul Munte, dar chiar şi în lume, oameni neştiuţi care urmează calea lui Dumnezeu şi se împodobesc cu virtuţi. Un exemplu este şi părintele Iacov, care a trăit în Evvia, fiind un om de o mare simplitate şi smerenie, fapt pentru care Dumnezeu i-a dăruit harisme asemănătoare cu cele ale părintelui Porfirie. Părintele Porfirie a fost atât de smerit, încât atunci când a ştiut că i se apropie sfârşitul a plecat din lume ca să nu fie slăvit şi s-a dus la Kapsokalivia, unde a avut parte de o înmormântare foarte simplă. Nu a vrut să afle nimeni. Aceasta este o dovadă în plus a bogăţiei inimii sale, care a fost smerenia nesfârşită, ce atrăgea harul lui Dumnezeu şi îi aducea multe binecuvântări.
K.I.: Nu mai este nimic de adăugat, părinte Moise. Doar să-L rugăm pe Dumnezeu să ne sporească credinţa şi să ne trimită putere de sus, căci prin propriile noastre forţe nu ne putem mântui. Este nevoie de harul lui Dumnezeu, care este mântuitor şi izbăvitor, vindecător şi plinitor.
M.M.: Aşa este. E nevoie de harul lui Dumnezeu, dar şi de nevoinţa noastră personală. Trebuie să facem şi noi un pas, pentru ca Dumnezeu să facă zece. Trebuie să lucrăm, dar să nu ne bizuim pe faptele noastre cele bune, pentru că, aşa cum spune Sfântul Marcu Ascetul, omul nu se îndreptăţeşte prin faptele sale. Cu mulţi ani în urmă, trăia un bătrânel în Nea Skiti de la Sfântul Munte. La sfârşitul vieţii sale, s-au dus la el mai mulţi părinţi să ia binecuvântare şi să-i asculte ultimele sfaturi. I-au zis: „Părinte, ce ai putea să ne spui ca o concluzie a vieţii sfinţiei tale?“ Iar el le-a răspuns: „Nu cred nici în privegherile pe care le-am făcut, nici în rugăciuni nu nădăjduiesc, nici în metanii, nici în posturi; în nimic, decât în Sângele vărsat al lui Hristos“. Dar, fără îndoială, ca să ajungă să rostească aceste cuvinte, a trebuit mai întâi să împlinească toate acele fapte despre care a vorbit. Aşa cum spune Biserica noastră, este nevoie de o colaborare între Dumnezeu şi om. Trebuie să-I arătăm lui Dumnezeu că dorim să Îl urmăm cu credinţă şi bunătate, iar El ni Se va dărui nouă întreg şi ne va înzestra cu toate darurile.
K.I.: Lucrul acesta înseamnă că trebuie să trăim, prin sfintele Taine, în sânul Bisericii, care ne primeşte pe toţi aşa cum suntem; iar dacă vom conştientiza boala sufletului nostru, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care este Hristos, va veni şi ne va vindeca în Biserică, deoarece Biserica este un spital care ne oferă sănătate duhovnicească. Iar sănătoşi sunt numai sfinţii…
SURSA: http://www.pateric.ro/
(VIDEO) Dincolo de arta
(eBooks) Carti despre apararea demnitatii si credintei neamului romanesc in vremuri de prigoana atee
Ioan Ianolide – DETINUTUL PROFET
Preotul martir Constantin Sarbu – LACRIMA SI HAR
Ioan Ianolide – INTOARCEREA LA HRISTOS
Valeriu Gafencu – SFANTUL INCHISORILOR – Marturii adunate si adnotate de monahul Moise
Suferintele mamei Blondina (1906-1971)- O martira a Siberiei
Sfantul Ilie Lacatusu (1909-1983) – VIATA, MINUNILE, ACATISTUL
(ebook) Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei de Sfantul Siluan Athonitul
Despre miscarea Rugul Aprins
Paul Aretzu (Autor) – PRIVEGHEREA ÎN CREDINŢĂ
Rugul Aprins a fost o mişcare duhovnicească şi culturală cu adevărat miraculoasă. Apărut în vremuri potrivnice, a reuşit să-i întrunească pe unii dintre cei mai însemnaţi teologi, scriitori, oameni de ştiinţă ai momentului. Ar fi schimbat, cu siguranţă, istoria spirituală, dacă nu ar fi fost reprimat cu atâta cruzime de comunişti. Și-a desfăşurat activitatea în cadrul Mânăstirii Antim (ctitoria marelui cărturar medieval), în două perioade: 1945-1950 şi 1953-1958.
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului (1982-2005), a făcut parte din mişcare, fiind ucenic al lui Daniil Sandu Tudor, după cum s-a recunoscut. A urmat studii teologice la Chişinău, Bucureşti şi Cluj, apoi la Londra. A fost tuns în monahism de Arsenie Boca, la Mânăstirea Prislop, avându-l naş de călugărie pe Daniil Sandu Tudor. A făcut închisoare, fiind scos, prin Decretul din 1959, din mănăstire şi din cler. A lucrat ca muncitor, la o fabrică de mase plastice din Bucureşti, până în 1968, când s-a întors la viaţa monahală şi clericală, urcând treptele ierarhice până la rangul de mitropolit.
În volumul Rugul Aprins (Sibiu, 2002) a publicat însemnări, amintiri, mărturisiri, documente despre Rugul Aprins şi despre iniţiatorul acestuia, ieroschimonahul Daniil. Părintele Daniil (pe numele său adevărat Alexandru Teodorescu, folosind pseudonimul publicistic Sandu Tudor) s-a născut în 1896, în Bucureşti. A luat parte, încă înainte de a termina liceul, la Primul Război Mondial. Era fiul unui înalt magistrat, cu o situaţie materială prosperă. A redactat două reviste, Floarea de foc (1932) şi Credinţa (1933), apropriate de programul Gândirii. În 1925, i-a apărut volumul de poeme Comornic, premiat de Fundaţia Regală „Carol I”, ceea ce îi înlesneşte o călătorie la Athos. Deşi dusese o viaţă de boem, îşi schimbă în întregime comportamentul. Din 1927, se dedică poeziei cu caracter religios, scriind texte imnice, Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslavul, Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, Acatistul Rugului Aprins şi Acatistul Bunei Vestiri. Este o poezie autentic religioasă, scrisă după regulile impuse (alcătuită din canoane şi condace).
La Mânăstirea Cernica, îl întâlneşte pe părintele transfug Ioan Culâghin, practicant al Rugaciunii Inimii, încă din vremea când se afla la renumita mănăstire rusă Optina, de unde a fost alungat. În 1946, decide să se călugărească la Mânăstirea Antim, unde primeşte numele Agaton, susţinând o intensă activitate duhovnicească. Se află, o vreme, la Schitul Crasna, din Gorj, apoi la Schitul Sihla, din Neamţ, de unde se mută la Rarău. A fost arestat, prima dată, între 1950-1952. Apoi, în 1958, murind în 1962, la Aiud, trupul fiindu-i aruncat în gropile comune, din zona „Trei Plopi”.
Despre ieroschimonahul cu sfârşit martiric, Mitropolitul Antonie Plămădeală notează: „Părintele Daniil avea o rotunjime de gând. Se mişca într-o schemă precisă, într-o gândire sigură pe care, prin lecturi şi meditaţie, doar şi-o umplea. […] Alexandru Mironescu spunea despre dânsul că era o bibliotecă deranjată, împrăştiată, în dezordine. Aş modifica această descriere: era un risipit organizat. Şi în structura lui sufletească era un solid organizat.” (p. 10-11). Dintre documentele de arhivă recuperate de la Securitate, un Memoriu dovedeşte dramatic demnitatea ultragiată a dreptcredinciosului, obligat la umilinţe, nevoit să-şi corecteze biografia.
Pe lângă aspectul duhovnicesc şi cultural, autorul consideră fenomenul „Rugul Aprins” şi ca o acţiune îndrăzneaţă „de rezistenţă spirituală ortodoxă împotriva comunismului” (p. 18), semănând în suflete nădejde şi credinţă, pentru o lungă vreme nefastă. Prin importanţa sa, este înscris într-o serie de evenimente instorice cruciale ale spiritualităţii româneşti, momentul Paisie Velicicovschi de la Neamţ, când se impune, în tot Răsăritul, isihia de tip athonit, şi momentul Calinic de la Cernica, important pentru misiunea edificatoare a monahismului. Se ştie, azi, că Rugului Aprins i-a premers, la Mânăstirea Antim, o grupare numită „Duh şi slavă”, organizată de arhimandritul Iuliu Scriban, la care participau Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Sandu Tudor. Cu siguranţă, însă, momentul pregătitor l-a constituit întâlnirea de la Cernăuţi, din 1943, când, la iniţiativa mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea, şi a lui Sandu Tudor, un grup de intelectuali bucureşteni a fost invitat la Şapte zile de priveghere, susţinându-se conferinţe zilnice, purtându-se discuţii şi făcându-se rugăciuni de taină. A fost vorba, evident, de un program isihast. Au participat Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, Petru Manoliu, Benedict Ghiuş, H. H. Stahl, Sandu Tudor, nume dintre cele mai însemnate. Pusă sub semnul unui citat din Epistola către Efeseni, „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele”, întâlnirea de la Cernăuţi a avut un caracter premonitoriu, pentru că „Rugul Aprins a fost, cu gând anume sau nu, dar a fost în fapt pregătirea pentru intrarea în Marele Întuneric Comunist, care avea să dureze în România aproape jumătate de secol. Parola tainică de supravieţuire creştină a fost retragerea, ascunderea în taina Rugăciunii lui Iisus: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Aceasta urma să-i unească şi să-i întărească pe cei care vor intra în închisori, ca şi pe cei care, tot ca în închisoare, rămâneau afară sub imperiul teroarei, al supravegherii permanente, al fricii, al denunţurilor, al dezumanizării.” (p. 27).
Rugul Aprins a luat fiinţă în 1945, constând în conferinţe susţinute în biblioteca mănăstirii Antim, în exerciţii de rugăciune tăcută, uneori sub îndrumare, şi în participarea la slujbe, îndeosebi la vecernii, renumite pentru corurile bisericeşti din cafas. În afara personalităţilor prezente la Cernăuţi, particică intelecutalitatea bucureşteană, Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Constantin Joja, Vasile Voiculescu, Mihail Avramescu, Andrei Scrima, Dumitru Stăniloae, Vasile Vasilache (arhimandrit), Roman Bragă, Sofian Boghiu, Olga Greceanu, Felix Dubneac, Adrian Făgeţeanu, Mihail Rădulescu, Leonida Plămădeală, Ion Barbu, Şerban Mironescu, Octav Onicescu, I. Gh. Savin, Paul Constantinescu, I. D. Ştefănescu, Mac Constantinescu ş.a. Prin orientarea sa mistico-ascetică, isihastă, mişcarea de la Antim o continuă în spirit pe cea paisiană, de la Neamţ. Daniil Sandu Tudor l-a atras la Antim pe Ioan Culâghin, monah transfug, stabilit la Cernica. El dădea sfaturi şi făcea teologia Rugăciunii Inimii, riguros respectată.
O afirmaţie a autorului pare neobişnuită, aceea că ieroschimonahul Daniil resimţea nenorocirea de a nu fi sfânt, dar, desigur, era vorba de smerenie, de nemulţumirea că nu se străduia destul. Rugul Aprins a fost o încercare eroică de a prelungi spiritul perioadei interbelice dincolo de al Doilea Război Mondial: „Rugul Aprins a fost un moment de cotitură în care Biserica, prin oamenii ei, dar şi cultura românească, prin oamenii ei, au încercat să se situeze într-o poziţie şi într-o atmosferă de luptă şi de rezistenţă” (p. 37). Mitropolitul susţine cu toată convingerea că iniţiatorul deplin a fost Părintele Daniil, spirit neobosit şi creştin autentic. Un moment hotărâtor în viaţa sa l-a constituit călătoria la Muntele Athos. Situaţia materială înfloritoare l-a făcut să călătorească şi să-şi facă o cultură remarcabilă. A fost căsătorit de trei ori, dar n-a avut copii. Revelaţia religioasă l-a făcut să renunţe definitiv la viaţa lumească, schimbarea sa fiind totală. Succesul mare pe care l-a avut publicând Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, aprobat de Sfântul Sinod ca text de cult, transformarea sa în om religios l-au îndreptăţit să fie organizatorul Rugului Aprins. Un amănunt cu semnificaţie aparte, când intră ca frate la Antim, cu numele Agaton, este acela că i se repartizează o chilie chiar sub clopotniţă, în care şi-a înghesuit cele circa opt mii de volume în limba franceză, cu scrieri teologice şi filosofice, dar şi literare, pe care le va căra cu el peste tot, la Crasna, la Sihla, la Rarău.
Considerând mişcarea drept pregătitoare pentru intrarea în catacombe, Antonie Plămădeală afirmă despre participanţi că „toţi aceştia, în închisorile prin care au trecut, toţi au fost acolo Ruguri Aprinse” (p. 57). Conferinţele, care se ţineau joia şi duminica, în bibliotecă, adunau teologi, scriitori, artişti, filosofi, oameni de ştiinţă: „Conferinţele aveau un caracter teologic cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând cu Sfinţii pustiei până la isihasmul Sfântului Nicodim cel sfinţit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velicicovschi şi stareţul Gheorghe de la Cernica” (p. 172-173).
Înalt Prea Sfinţitul oferă şi amănunte mai puţin convenţionale, despre faima nu tocmai bună a lui Sandu Tudor, în perioada sa boemă, despre manifestările temperamentale ale ziaristului, despre patima cititului (citea şi în Sfântul Altar în timpul slujbelor), despre predicile mai puţin obişnuite, pe care le ţinea la Rarău, presărate uneori cu invective, cu citate din mari scriitori şi filosofi, dar şi despre deplina sa transformare ca om îndumnezeit: „Sandu Tudor avea porniri temperamentale, de fost ziarist bătăios. Nu făcea deloc economie de asta în predică. Se răstea, dădea înapoi, iar se răstea, iar dădea înapoi. «Nenorociţilor, păcătoşilor, Dostoievski a spus, aşa şi aşa…». Că erau păcătoşi şi nenorociţi era adevărat, şi toţi îl înţelegeau. În felul acesta îi atrăgea, şi atrăgea foarte multă lume dintre pelerinii care veneau la schit. În afară de intelectuali, pe care el îi dispreţuia cu discreţie, ascultătorii, ţăranii, nu-l înţelegeau deloc. De alfel, el ştia acest lucru. Dar, cum v-am spus, nici nu-l interesa. « Ce mă interesează, dacă nu m-au înţeles. Ai văzut cum plângeau?»” (p. 98). Era foarte căutat ca duhovnic, comentatorul punându-l alături de Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu. Rugul Aprins, prin Rugăciunea lui Iisus, i-a solidarizat pe cei din închisori şi le-a dat puterea de a rezista: „Nu poate fi vorba de cuvinte, decât de acel sentiment şi forţă, de acea putere interioară, care te făcea să rezişti la cele mai grele încercări şi te făcea să nu te simţi singur” (p. 92)
Mitropolitul îşi aminteşte de întâlnirile pe care le-a avut în urma călătoriilor eclesiastice în străinătate: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Barbă Neagră, Paul Miron, poetul religios Pierre Emmanuel, filosoful creştin Gabriel Marcel. Pe Eugen Ionescu l-a văzut într-o biserică din Paris, în noaptea de Înviere, cu o lumânare aprinsă în mână. Când prelatul i-a fost recomandat, celebrul dramaturg, lapidar, a răspuns „Îmi pare bine”. Atât.
Partea a doua a cărţii cuprinde documente scoase din arhiva rămasă de la Daniil Sandu Tudor, o rugăciune de iertare, alcătuită cu mult har, conţinând aproape toată teologia rugăciunii, conferinţele susţinute la Cernăuţi, în 1943, de Sandu Tudor, de Constantin Noica (Cunoaştere şi asceză), de H. H. Stahl (Despre spiritualitatea românească), referiri ale altor cercetători la mişcarea Rugul Aprins. Faţă de textul lui Noica, de intelectual, bazându-se pe speculaţie şi sofisme, Sandu Tudor, încă înainte de a deveni monah, dovedeşte o mare forţă duhovnicească, o reprezentare creştină închegată a lumii. Vorbind despre calendarul ortodox, face o extensie la ordinea omenească limitată şi relativă şi la ordinea lui Dumnezeu, care se realizează eclesiastic. Privegherea, la care iau parte cei invitaţi, presupune intrarea într-o ritmică dată de sinaxar. Calendarul sfinţilor este un îndrumar al vieţii creştine. Este propusă o trăire religioasă autentică, unitară în lume şi în biserică. Pornind de la paronimia Patos şi patmos, patosul duhovnicesc este o îndrăzneală manifestată însă ca formă a smereniei, având sursa în cuvintele Domnului: „Îndrăzniţi, că eu am biruit lumea!” O modalitate a acestui patos o reprezintă Rugăciunea Inimii, făcută sub lucrarea crucii vădită în cele patru Evanghelii. O cruce circumscrisă. Toţi oamenii sunt deschişi către Dumnezeu prin cruce şi prin rugăciune. Primirea harului arată că „orişice creaţiune, adică orişice rodnicie personală începând de la intelect şi mergând până la acţiunea artistică, trebuie în prefigurarea ei să realizeze ceea ce a făcut Maica Domnului în faţa îngerului: smerenia aceea a acceptării, a biruirii, asta e fundamental, pentru anularea proprie a ta, pentru primire, o viziune a smereniei, condiţiune a oricărei receptivităţi (creativităţi?)” (p. 136). Modelul de smerenie totală îl oferă Dumnezeu, prin întrupare. Conferenţiarul scoate în evidenţă legătura care există între Psalmi şi Rugăciunea Inimii. Sandu Tudor resimte tragedia de a fi intelectual, impediment în calea unei credinţe necondiţionate. El este însă un mistic, impetuos, izvorând din prea plin, gata să-şi asume martirajul. În Zarca, din Aiud, îşi împărţea hrana şi bunurile cu cei bolnavi şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine. Deţinuţii îi spuneau Sfântul.
Mărturii despre Rugul Aprins şi despre iniţiatorul acestuia sunt extrase din Sofian Boghiu, Nicolae Nicolau, Andrei Scrima, Şerban Mironescu, Roman Bragă, Mihai Rădulescu, Teofil Dumbrăveanu, Crăciun Niculcea.
Rugul Aprins a fost o mişcare spirituală care, prin credinţă şi prin rugăciune, a încercat să oprească prăbuşirea ţării şi a sufletelor într-un dezastru istoric. A reuşit, cu siguranţă, în măsura în care oamenii şi-au păstrat, cu răbdare, făptura creştină, iconică. Mărturisitori ai lui Hristos, componenţii grupului au rodit cu har, fiind modele ale demnităţii, responsabilităţii. Daniil Sandu Tudor a fost un mistic adevărat, printre puţinii pe care i-a dat poporul nostru, care a aflat calea de a-L lua pe Dumnezeu în inimă.
Articol preluat de pe web site-ul revistei Viaţa Românească, 5-6/2012
Sfantul Siluan Athonitul (+24 septembrie) – Invataturi pline de har (apoftegme)
“Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire.
*
Domnul îl iubeşte pe om cum nici nu ne putem închipui.
*
Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, atunci eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.
*
Cine se teme de păcat acela iubeşte pe Dumnezeu.
*
Domnul ne iubeşte atât încât vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să fie veşnic împreună cu El în ceruri şi să vadă slava Lui.
*
O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bogaţi suntem!
*
Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă mai mult îl iubeşte pe cel care Îl caută.
*
Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Domnul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul.
*
A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altceva.
*
Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, harul te părăseşte.
*
Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă [pronia] lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm.“
Sursa bibliografică: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001.
Sfântul Antonie Cel Mare 