Staretul Gherman Stavrovouniotul – Sfaturi duhovnicesti

“Postul şi rugăciunea, când merg împreună, fac minuni!

Fără impulsul iubirii, rugăciunea nu urcă la cer.

Se poate ca oamenii să facă bani, însă banii nu pot face oameni.

Omul care pune în mişcare lumea este omul pe care nu-l poate pune în mişcare lumea.

Cine-şi biruieşte patimile dobândeşte credinţă puternică.

Cel care îşi pune toată nădejdea în Iisus cel răstignit şi înviat este întotdeauna vesel.

Cu cât mai mult te străduieşti să-L iubeşti pe Dumnezeu, cu atât mai mult ţi Se descoperă.

Cel care mănâncă mult flămânzeşte repede. Cine mănâncă puţin, flămânzeşte greu.

Astfel este viaţa aceasta pentru cel care vrea să se mântuiască: o mucenicie!”

(Stareţul Gherman Stavrovouniotul)

SURSA: Arhimandritul Athanasie, Lumină lină şi tainică în negura zilelor noastre. Stareţul Gherman Stavrovouniotul, Editura Doxologia, Iaşi, 2016.

Parintele Rafail Noica – Despre cancer

“Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul este o boală care se teme de rugăciune.”

(Părintele Rafail Noica)

(VIDEO) Parintele Rafail Noica – Despre intalnirea cu duhovnicul, Arhimandritul Sofronie Saharov (conferinta)

(AUDIO) Parintele Visarion Iugulescu – Cuvant despre nadejde

(VIDEO) Documentar despre Sfanta Manastire Simonopetra din Sfantul Munte Athos

Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconventional

Ieromonahul Symeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peru–ului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte.

Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi  dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.

Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală.

Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.

V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?

O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.

De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.

Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?

Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.

Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?

Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.

Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.

Doar hainele vi le-aţi împărţit ?

Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.

O imagine hippie…

Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.

Şi aţi reuşit ?

Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.

Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?

Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.

Ce cărţi v-aţi păstrat ?

Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unei yogi numite Paramahansa Yosananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, asaracciem pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.

Frumos !

Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…

Circulă zvonul că aţi devenit budist.

A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.

Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !

E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.

Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.

N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.

Pe ce temă ?

Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.

Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?

Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.

Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.

Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !

Cred că o să ţi se-ntâmple.

Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.

Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.

Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.

Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.

Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.

Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.

Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.

Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.

Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.

Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.

Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…

Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.

Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…

Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…

Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.

De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?

Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.

Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?

Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.

Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?

Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.

Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?

Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?

Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?

Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.

Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?

Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?

Păi, da.

Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.

Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.

Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?

Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?

Nu, nu puteţi.

Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.

Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.

Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.

Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).

Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?

Da, m-au făcut.

Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?

Nu ! Se naşte din dragoste.

Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.

Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.

Şi cum vă apăraţi ?

De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.

Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.

Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.

Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?

Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.

Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.

Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.

De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?

Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.

Şi mie, căruia îmi cade părul?

Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.

Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.

Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).

Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?

Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.

Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?

Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.

Prin anahoreză evităm orice luptă socială.

Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.

Ce mai întreţin monahii astăzi ?

Însuşi omul.

Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.

Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.

Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.

Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!

Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?

Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.

Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?

De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.

Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?

Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.

Şi o căutătură îndurerată.

Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.

Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.

Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.

***

Stathis Tsangarusiános (Revista Τo Τétarto, 1986)

SURSA: http://www.pemptousia.ro

(AUDIO) Muzica bizantina – Set 2

(AUDIO) Acatistul Bunei Vestiri a Preasfintei Fecioare Maria

Sfantul Cuvios Teofan Marturisitorul, Sigriana, Turcia (+12 martie)

Acesta este numit şi Teofan Sigrianul, căci Sigriana (în Turcia) este locul naşterii sale. A trăit la sfârşitul veacului al VII-lea şi începutul veacului al VIII-lea.

Fiind rudenie cu împăratul Leon Isaurul şi cu fiul său, Copronim, avu parte de mare bogăţie şi strălucire. În timp ce tatăl său, Isac, era mai mare peste ţinutul eghepelaghiţilor. Pe când avea 12 ani fu logodit cu o copilă, cu care trăi laolaltă timp de 8 ani. Şi el şi logodnica sa aveau multă avere. Auzind de la unul din slujitorii să vorbindu-i de viaţa monahală, se umplu de dor pentru această viaţă. După plecare la cele veşnice  a mamei sale, tatăl logodnicei sale îl sili să se căsătorească.

Venind ziua nunţii, li se pregăti cămara de nuntă şi toate cele cuvenite. Rămas singur cu soţia sa, îi mărturisi acesteia gândurile lui tainice  şi se învoi cu dânsa să trăiască în feciorie. Auzind deplina încuviinţare a logodnicei sale, dădu slavă lui Dumnezeu, iar de atunci mai departe îşi săvârşeau împreună rugăciunile de zi şi de noapte.

Nelegiuitul împărat Leon, ca şi socrul tânărului, auzind acestea, se împotrivi cu toată puterea dorinţei lui. Mai mult, împăratul îl trimise în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredinţându-l cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr aduse la îndeplinire porunca împăratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui.

Când sfântul Teofan împlini 21 de ani, împăratul cel cu nume de fiară şi socrul lui încetând din viaţă, de pe urma morţii lor nu numai Teofan se bucurat de libertate, ci şi lumea întreagă. Sceptrul împărăţiei fu luat mai departe de împărăteasa Irina.

Fiindcă acum îşi putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el îşi împărţi averile celor sărmani şi săraci şi pe toţi slujitorii lui îi cinsti cu libertatea. Şi dând soţiei sale multă avere, o duse, după voia ei, în Mănăstirea Princhipos, unde aceasta îmbrăcă haina monahală cu numele Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte.

Iar el, dându-se pe sine Domnului, intră în Mănăstirea lui Polihroniu, care se găsea în munţii din ţinutul Sigrana. Dăruindu-se vieţuirii monahale plin de dor şi râvnă, nu voi să primească să fie conducător, ci stând în chilie îşi scotea hrana de pe urma ostenelile mâinilor sale, copiind, cu scrisul său frumos, diferite lucrări, timp neîntrerupt vreme de 6 ani.

Apoi, plecând la cele veşnice egumenul mănăstirii, fraţii îl rugară stăruitor pe cuviosul Teofan să binevoiască a fi egumenul lor, iar el, neprimind, se duse de la dânşii în muntele Sigrianei. Şi sălăşluindu-se în pustia aflată acolo, vieţuia în toată cuvioşia, umplând-o pe aceasta ca pe o cetate a lui Dumnezeu de plăcuţi ai Lui, căci mulţi veniră să se sălăşluiască la dânsul. Deci ridică şi mănăstire a cărei egumen fu pus, iar el slujea cu mâinile sale la trebuinţele tuturor, făcându-se tuturor chip de viaţă îmbunătăţită în iubirea de osteneală.

În acele vremi, se adună al şaptelea Sinod al Părinţilor de la Niceea (787) împotriva prigonitorilor icoanelor.

Fiind chemat şi cuviosul părinte Teofan, egumen al marii mănăstiri Sigriani, acesta strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul sfinţilor părinţi, căci mulţi veniră înveşmântaţi în haine bune, iar el merse la sinod călare pe asin prost, cu haine vechi şi cu multe cusături, iar toţi văzându-l, se umiliră şi se folosiră, căci ştiau viaţa lor cea plină de strălucire dinainte.

La vârsta de 50 de ani, fu cuprins de o boală din pricina căreia rămase tot restul vieţii nemişcându-se din patul durerii sale.

Iar după împărăteasa Irina urmând la împărăţie Leon Armeanul, acesta merse până acolo cu ticăloşia şi nelegiuirea lui, încât trimise după acest om al lui Dumnezeu, spunându-i:

– Vino şi te roagă pentru noi, că pornim împotriva barbarilor.

Iar sfântul Teofan, pentru că nu se putea mişca, fu luat cu căruţa şi dus până la corabie, iar apoi cu corabia până la Constatinopol. Ajuns acolo, nu putu vedea faţa cea necurată a tiranului, căci acesta îi trimise numai înştiinţare spunându-i:

– Dacă vei consimţi la rugămintea mea, îţi voi da ţie şi mănăstirii tale multe bunătăţi, iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul spânzurătorii şi te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoşare.

Mărturisitorul Teofan însă îi răspunse:

– Nu-ţi deşerta vistieriile de darurile tale! Iar în ceea ce priveşte lemnul spânzurătorii, sau chiar şi focul, pregăteşte-le încă de astăzi, căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea Hristosului meu.

Auzind acestea, neruşinatul tiran îl dădu în mâinile lui Ioan Mantos, care se găsea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se fălea cu ştiinţa lui, căci socotea că acesta îl va face să-şi schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, fu dus la Mănăstirea Sfinţilor Serghie şi Vah de la Ormizda, care se găsea în apropierea palatului, unde începu lupta în cuvinte cu Mantos. Însă Mantos, fiind învins de Teofan, care îl străfulgeră cu lumina înţelepciunii lui şi care îl încredinţă de neschimbarea gândului său, plin de ruşine îl trimise din nou nebunului tiran, arătându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slavă, ci dimpotrivă, cu totul neînvăţat. Şi ducându-se şi el înaintea împăratului îi zise:

– O, împărate, mai uşor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce doreşti tu.

Auzind aceasta, tiranul dădu poruncă să fie dus sfântul Teofan în palatul lui Elefterie şi să fie închis într-o încăpere foarte strâmtă şi întunecoasă, punându-se şi paznici la uşă, încât să nu poată fi slujit de cineva.

Trăind astfel vreme de 2 ani şi apăsat fiind de necazuri şi nevoi, ruşină şi cu aceasta pe tiran. Căci neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se supună voinţei lui, fu surghiunit în insula Samotrachi.

Iar ducerea lui în surghiun, îi grăbi şi plecarea din trup. Astfel, trăind în acea insulã numai 23 de zile, plecă la cămările cele de Sus gătite de Domnul bineplăcuţilor săi, iar trupul său fu înmormântat cu cinste. Mai apoi, moaştele sale umplură de binecuvântări şi tămăduiri pe toţi cei ce veneau la dânsul.

***

Atras ai fost de dragostea cea predorită a Stăpânului tău şi ai defăimat dragostea cea lumească; şi una făcându-te cu dragostea dumnezeiască, desfătarea cea lumească ca pe un nimic ai socotit-o, preafericite. (Din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)

Cu adevărat, Dătătorul celor bune ţi-a dăruit ţie din belşug răsplătiri pentru ostenelile tale, de trei ori fericite, dându-ţi putere să alungi demonii, să vindeci bolile, şi te-a învrednicit de bucuria cea nespusă acolo unde cetele îngerilor dănţuiesc de-a pururea, ca să  vezi faţa Atotţiitorului.  (Dintre Stihirile ce se cântă la Vecernie)

Îndrumă spre fapta bună viaţa mea, cuvioase, netezind cărarea înfrânării cu rugăciunile tale, părinte; pe care mă învredniceşte cu tărie, fericite, bine a merge.   (Din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)

Măritu-te-ai cu minunile, purtătorule de Dumnezeu. Căci Hristos te-a răsplătit pentru răbdarea ta; pentru aceasta, şi tămăduiri izvorăşti, ca dintr-un izvor, celor ce au trebuinţă, preasfinţite.    (Din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)

SURSA: http://sfintisiicoane.wordpress.com/

In cautarea lui Dumnezeu – Parintele Rafail Noica despre drumul catre firea omului, Ortodoxia.

Drumul catre Ortodoxie, catre firea omului.

Nu prea ştiu de unde să încep, dar v-aş spune cîte ceva din viaţa mea. Acasă am primit puţină învăţătură creştinească. Mergeam la biserică din cînd în cînd, mai ales la Paşti, aprindeam lumînarea, apoi plecam acasă şi ciocneam ouăle. Puţin mai mult decît asta poate, dar nu prea mult. Într-o zi, cînd am început să-mi dau seama că există nu numai Biserica Ortodoxă, ci există şi o Biserică Catolică, există şi ”pocăiţi”, cum se numeau în Bucureşti (”pocăiţii” fiind sectanţii), am întrebat-o pe mama de ce există atîtea Biserici. Trebuie să vă spun că mama, fiind englezoică, era botezată anglicană. A trăit 40 de ani în România, cînta prin coruri ortodoxe, mai ales la o biserică unde era preot un prieten al familiei noastre, un om foarte bun, căruia îi sînt îndatorat, cred, mai mult decît îmi dau seama, şi pentru influenţa prezenţei lui asupra familiei. Cu toate acestea, mama nu a înţeles sensul adînc al Ortodoxiei, al Bisericii Ortodoxe. Nici ea nu avusese o educaţie creştină. Tatăl ei fusese cîntăreţ într-un cor englezesc, la Catedrala din Coventry, care a fost bombardată în războiul trecut, dar, ca mulţi alţii din generaţia lui, a devenit ateu. Altfel era om bun şi chiar a murit cu Biblia în mîna. Aşa că nici mama mea nu avea o educaţie duhovnicească. Dar şi mama şi tata m-au învăţat respectul faţă de cele sfinte, pentru care le-am fost mereu îndatorat. Deci am întrebat-o pe mama de ce sînt atîtea Biserici: Ortodoxă, Catolică, Protestantă şi ce diferenţă este între ele. Şi mama mi-a spus, săraca: ”Păi, diferenţa este mai ales că ortodocşii şi catolicii gîndesc că trebuie să slujeşti lui Dumnezeu cu toată frumuseţea din lume, pe care El a creat-o, cu icoane, cu muzică, cu tot ce se poate mai frumos, în timp ce protestanţii gîndesc că trebuie să laşi toate astea, căci nu sînt esenţiale şi să te concentrezi pe rugăciune, într-o formă simplă, despuiat de tot ce nu este esenţial”.

Trebuie să vă spun că observ acum, la vîrsta asta, că am avut întotdeauna tendinţa către simplu, către esenţial. Şi m-a impresionat cuvîntul acesta al mamei, motiv pentru care am rămas atunci cu o oarecare simpatie faţă de protestanţi. Ajungînd în Anglia, acolo nu mai era Biserica Ortodoxă Română. Erau una sau două biserici ruseşti şi cîteva biserici greceşti, dar n-aveam de gînd să mă duc undeva unde nu înţelegeam limba. M-a dus mama de mai multe ori la biserici anglicane. Acolo înţelegeam limba, dar atmosfera era foarte sărăcăcioasă, aş zice acum, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic. Căutarea mea m-a trecut prin mai multe crize. Iată una din ele:de ce trebuie să ne ducem la biserică, să ne rugăm? Nu ne putem ruga şi acasă? Şi întrebarea asta şi-o pun mulţi, chiar şi astăzi, dar o ridicau mulţi din generaţia mea şi, deşi nu mă rugam acasă, găseam că este destul să te rogi acasă. Aşa că doar căutam. Nu mă rugam, aşa cum numim noi rugăciunea, dar eram totuşi în căutare. Şi am întîlnit o comunitate de baptişti, condusă de un om într-adevăr remarcabil.

Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus nu sînt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sînt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi aici şi incearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.

Am participat la viaţa religioasă, nelegat de forme exterioare, cu gîndul că am găsit în forma aceea baptistă, aşa cum era în acea biserică, o formă mai curăţită, mai simplificată a slăvirii lui Dumnezeu. Am rămas acolo cam un an, un an şi jumătate, pînă cînd am ajuns, în căutările mele duhovniceşti, în Franţa, într-o enclavă română (în Anglia eram singur: erau puţini români atunci şi ne vedeam din cînd în cînd, dar nu mai era Biserica Română. Preotul plecase în America şi, deci, nu mai rămăsese mare lucru prin anii ’50).

Deci, în Franţa mă găseam în mediu românesc, unde am continuat căutările mele, mai ales în discuţii cu un om pe care îl apreciam foarte mult pentru simplitatea, pentru smerenia lui şi, în acelaşi timp, pentru adîncimea trăirii lui. Şi nu atît prin conversaţie, cît printr-o încercare grea, prin care m-a trecut Domnul; puţin cîte puţin m-a atras Maica Domnului înapoi in Biserica în care am fost născut şi botezat, de data aceasta cu descoperirea că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămînă în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.

Pentru vindecarea acestei firi, care s-a smintit prin păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să devină om adevărat, adică nu numai în sensul de om în carne şi oase, ci fără păcat, om fără sminteală, Adam cel nou. Acest Adam a fost în stare, fie şi prin moarte şi prin iad să completeze călătoria pe care Adam cel dintîi n-a completat-o şi, înviind ”a treia zi, după Scripturi” şi la 40 de zile înălţîndu-Se la ceruri ca om, a aşezat de-a dreapta Tatălui firea omenească. Şi acum, pentru prima dată în Creaţie, omul a devenit om complet. Aceasta este viziunea pe care au primit-o Sfinţii Apostoli şi pe care au păstrat-o Părinţii noştri, rămînînd în istorie cu numele de dreptslăvitori. Alţii au vrut să fie universali, alţii au protestat, fiecare cu filosofia şi gîndurile lor.

Şi deci, m-a miluit Bunul Dumnezeu – în loc să Se supere de rătăcirile mele – aşa cum a fost miluit şi Fiul rătăcitor de către tatăl lui, care nici măcar nu l-a lăsat să-şi rostească cuvîntul pocăinţei pînă la capăt, ci l-a împodobit cu toate podoabele moştenirii, moştenire pe care o risipise pînă atunci – aşa şi pe mine m-a miluit Dumnezeu cu înţegerea asta. Şi an după an mi s-a adeverit din ce în ce mai mult, tocmai în Apus, unde sîntem atacaţi şi îmbulziţi de toate ”vînturile” care există pe pămînt, de la cele mai nevinovate poate, pînă la cele mai îndrăcite, sataniste şi, cu ajutorul Domnului, trăim an după an rugăciunea şi Liturghia noastră de acolo. Şi ne învaţă şi Părintele Sofronie să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic. Nu propovăduim în sens de prozelitism, dar cine vrea ne găseşte şi, fiecare în felul lui, cu trăirea şi cu rădăcinile lui din care a ieşit, găseşte cîteodată la noi mîngîiere şi înţelegere, într-o lume foarte întunecată şi foarte greoaie duhovnicească.

Noi, în mănăstirea noastră, preţuim foarte mult legăturile cu ţările şi popoarele ortodoxe, care ne întăresc în trăirea şi în greutăţile pe care le avem de dus. Şi eu, dacă vă rugaţi pentru mine, căci mă cunoşteţi după nume, o să vă fiu recunoscător, dacă mă pomeniţi cîteodată în rugăciunile voastre cele sfinte.

Aţi vrea să vă referiţi mai pe larg la frămîntările dintru început, pe care le-aţi încercat şi la evoluţia duhovnicească ulterioară?

Divorţaseră părinţii mei pentru ca mama să recapete cetăţenie engleză şi, eventual, să putem merge în Apus. Părinţii voiau să ne dea nouă, copiilor (mai am o soră), o copilărie şi o educaţie mai libere decît se anunţau că vor fi în ţara aceasta. În ’55 am plecat, cu nădejdile şi planurile pe care le-am găsit, de multe ori după aceea, la mulţi dintre cei care veneau din ţările acestea în Apus şi am trecut prin toate greutăţile şi dezamăgirile pe care toţi ceilalţi le-au încercat.

Eram copil şi, fără multă educaţie duhovnicească, amestecam libertatea, aşa cum o înţelegem noi pe pămînt – adică libertatea de expresie, putinţa de a face tot ce vrei, de a voiaja – cu libertatea în duh, rugăciunea şi viaţa bisericească. Dar, de mic copil era ceva în mine care mă atrăgea către cele duhovniceşti şi cred că – numai Dumnezeu ştie de unde încep toate – drumul vieţii mele are legătură cu un moment al copilăriei, de care îmi amintesc. Nu ştiu cum a început, dar ţin minte că aveam la un moment dat sentimentul morţii, un sentiment aşa, vag. Cineva îmi vorbise despre aceasta, probabil mama, şi-mi amintesc că aveam o oroare de moarte, cum avem toţi. Şi mă intrebam: ”Dacă ne naştem, de ce trebuie să murim?”. Neavînd educaţie duhovnicească, nu ştiam atunci (lucrul acesta l-am aflat mai tîrziu) că nu Dumnezeu a făcut moartea şi că moartea este boala omului, duşmanul omului. Şi încercam şi eu să mă mîngîi, aşa cum făceau şi semenii mei, că tot mor, că aşa e făcută lumea, că şi animalele, şi frunzele, şi florile au un sfîrşit şi, deci, de ce nu şi eu?

Dar moartea nu era numai un fel de coşmar în viaţa mea; fără să-mi dau seama atunci, eram deja pe un drum de căutare duhovnicească; exista ceva în sufletul meu, pe care-l pot formula acum, dar, fireşte, atunci n-aş fi reuşit nicidecum: era o înţelegere printr-o reducere la absurd. Moartea era absurdul total al vieţii. Întrebarea mea, pe care n-o puteam formula atunci, la vîrsta de 6-7 ani (poate şi mai înainte, nu-mi dau seama), era: ”Dacă totul se termină cu moartea, atunci viaţa mai are vreun sens?”. Dar fiindcă de bine, de rău, credeam în Dumnezeu şi, deci, şi în veşnicie, tare părea imposibilă şi de-a dreptul fără sens realitatea morţii. Dacă este într-adevăr un Dumnezeu şi viaţa se reduce la moarte, atunci moartea trebuie să ascundă ceva, poate tocmai sensul vieţii.

Cînd ai o problemă şi nu şti să-i găseşti rezolvarea, întrebi la dreapta şi la stînga, deşi întrebările tale, uneori, n-au nimic de-a face cu această problemă. Întrebam, de exemplu, la vîrsta de 7 ani, cînd mă pregăteam să mă duc la şcoală: ”De ce se duce omul la şcoală?”. Simţeam că o să fie o pierdere de vreme, o pierdere de copilărie, în sensul că nu-mi aduce răspunsul la ce căutam eu. Nimeni n-a ştiut să-mi răspundă, fiindcă nici n-a înţeles cineva ce era în sufletul meu. Pentru mine, întrebarea s-ar fi putut traduce: care-i sensul vieţii şi ce aduce şcoala, învăţătura, la acest sens an vieţii?

Mi se spunea că-mi trebuie o bază, o cultură şi nu mai ştiu ce, lucruri pe care, sînt convins, toţi le-aţi auzit. Eu simţeam, dar nu ştiam cum să argumentez, la 7, 8 sau 10 ani, că răspunsul la toate frămîntările mele este Dumnezeu. Şi m-a trecut Domnul prin tot felul de pribegii pînă am ajuns, cum vedeţi, la călugărie. Cînd mi s-a dezvăluit calea aceasta – călugăria – am simţit-o, într-adevăr, ca fiind căutarea mea din copilărie.

Între timp am pribegit şi la alte credinţe, fiindcă eu nu aveam conştiinţa a ceea ce este Biserica şi nu înţelegeam de ce sînt mai multe Biserici. Credeam că, mai mult sau mai puţin, toate sînt valabile şi, pînă la un punct, este şi acesta un adevăr. Însă lucrul specific, pe care nu-l înţelegeam, era Împărtăşania, Sfînta Împărtăşanie în Biserica Ortodoxă. Credeam că-i un simbol şi, dacă-i un simbol – minunat, nu-i aşa? – pîinea ca trup şi vinul roşu ca sînge, eram gata (poate m-am şi ”împărtăşit” în alte biserici, dar nu-mi aduc aminte) să mă duc şi, dacă Domnul a zis să facem aşa, facem aşa. Dar nu înţelegeam de ce. M-a trecut Domnul prin protestantism şi, ca bun protestant, am început să citesc Biblia. Şi în Biblie m-am poticnit în mod special la capitolul al VI-lea din Evanghelia Sfîntului Ioan, unde Domnul Iisus vorbeste aşa de clar şi aşa de deschis despre Sfînta Împărtăşanie, dar nu ca de un simbol. El vorbeşte acolo de Trupul Său, spunînd că cine nu mănîncă Trupul Fiului Omului şi nu bea Sîngele Lui, nu are viaţă în sine. Şi eu încercam să înţeleg ce înseamnă aceasta, de ce vorbeşte aşa de concret? Însă m-am mai consolat un pic văzînd că pînă şi Apostolii s-au smintit de acest cuvînt greu de înţeles, pentru care unii L-au şi părăsit, spunînd: ”Acesta este un cuvînt greu de primit şi cine-l poate primi?”. Şi Domnul S-a întors către cei 12 ucenici şi i-a întrebat: ”Şi voi Mă veţi părăsi?”. Apostolul Petru I-a răspuns: ”La cine ne vom duce, Doamne, cine altul are cuvîntul vieţii?”. Şi eu m-am agăţat cu dinţii şi cu ghearele de cuvîntul Apostolului Petru şi am rămas, ca să zicem aşa nesmintit. Adică aşteptînd pînă ce Domnul îmi va arăta calea.

Printr-o poveste destul de lungă, cu crize, pe care le văd acum cu mult interes (atunci cu multă durere şi greutate, cu anxietate – cum se zice – cu adîncă nelinişte şi tulburări, pe care le-am trecut), mi-a arătat Domnul pînă la urmă ce înseamnă Împărtăşania. Şi iată cum.

Pe cînd eram încă protestant, l-am provocat pe un ortodox să-mi spună de ce ortodocşii arată atîta evlavie preoţilor lor, încît le sărută şi mîna. Şi dînsul, foarte smerit şi blînd, mi-a zis: ”Păi, nu ştiu; eu, personal sărut mîna care-mi poate da ceea ce nu pot avea fără preot”. Şi eu l-am întrebat: ”Ce-i asta? Ce poate un om să-ţi dea, ceea ce tu, om fiind ca şi el, nu poţi să ai?”. Şi mi-a răspuns, tot aşa blînd şi smerit: ”Prea Cinstitul Trup şi Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru”. Şi atunci mi-am dat seama dintr-o dată că era vorba de ceea ce numim noi în Biserică ”Taină” şi, pentru prima oară, am înţeles mai concret, mai conştient, ce înseamnă Taină. Şi eu credeam în Taină. Toate-s taine în viaţa asta, pînă şi creaţia, pînă, aş zice, şi informatica, în vogă astăzi (şi eu, la mănăstire, m-am ocupat de computer şi am găsit acolo o mare taină descoperită omului). Dar, evident, atunci cînd e vorba de Duh şi de Dumnezeu, de veşnicie, acolo sînt taine deja la un alt nivel.

Deci, ca să revin la ce spuneam mai înainte, am cerut aceluiaşi domn, prin care m-a ”lovit” Domnul cu parul în cap, să aranjeze cu preotul să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc şi de atunci sînt iarăşi în Biserica Ortodoxă.

Acolo s-a întîmplat un lucru, poate cel mai important al vieţii mele. În criza mea, tot căutam să înţeleg de ce Ortodoxia ar fi mai adevărată decît protestantismul în care credeam atunci şi pe care îl socoteam o formă mai curăţită a creştinismului, nu ca Ortodoxia, care mi se părea închistată de tot felul de lucruri cu icoane, cu podoabe, cu cîntări, cu ceremonii. Eu credeam că protestantismul era un creştinism esenţial şi observ că m-a interesat întotdeauna esenţialul, esenţa lucrurilor. Şi aş încuraja şi încurajez tot mereu tineri şi pe cei cu care vorbesc, că trebuie înţelese lucrurile esenţiale, în adînc, şi nu periferal (sic!).

Căutăm cu nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, pînă la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sînt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atîta poftă, adică viaţa veşnică.

Şi la puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pămînt, nu este decît un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.

Primul stagiu a fost viaţa noastră în pîntecele maicii noastre. A fost o gestaţie ”mecanică”, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit penrtu a putea trăi în existenţa pămîntească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta, se petrece o a doua gestaţie: am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, în pîntecele maicii, şi acum începe, de cînd ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decît dacă Îl lăsăm, dacă zicem ”Amin” cuvîntului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o ”gestaţie” pentru viaţa care va să fie, adică viaţa veşnică. În pîntecele maicii ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mîini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sînt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea de dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decît prin voia noastră liberă, care voie liberă se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă zilnic în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decît o cultivăm noi. Deci, răspunzînd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pîntecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pîntecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pîntecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sînt energiile vieţii ce va să fie. Începînd de la Botez, despre care Sfîntul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorîm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea noua, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin cîte puţin, să ne îndepărtăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri pînă la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii acesteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.

Părinte Rafail, care a fost cea mai puternică criză a Sfinţiei Voastre?

Mă tot gîndesc, dar n-am găsit încă răspunsul deplin. Ce vă spun acum nu-i un răspuns matematic. Fiecare criză, cînd vine, este cea mai puternică. Îmi aduc aminte acum de cuvîntul Părintelui Sofronie, care spune că ”drumul mîntuirii este o urcare pe Golgota”. Ori, la fiecare pas, ai acelaşi efort de a te ridica mai sus, cu aceeaşi greutate, la care se mai adaugă, aş zice eu, oboseala.

Fiecare criză care vine omului este pentru prima oară şi mă interesează întrebarea asta, fiindcă acum încep să-mi dau seama că fiecare criză a fost, într-adevăr, o continuitate a drumului. Foarte important este faptul că nu există criză care să nu vină cu îmbogăţire. Şi mulţumesc celui care mi-a pus întrebarea aceasta, tocmai fiindcă m-a făcut să conştientizez această îmbogăţire. Tot ce este durere în viaţa asta, nu este decît o naştere, începînd chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naşte copii. Şi am observat – şi acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naştere de copil şi acel copil eşti tu, care suporţi durerea, care treci prin criză. Dealtfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noţiunea ”criză” vine de la grecescul ”krisis”, care inseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viaţa mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă faţă de mine sau faţă de o naţiune (profesorul acela vorbea de crizele şi pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robirile la alte neamuri etc.), prin care Dumnezeu mă invită să judec şi eu viaţa mea. Prin criză, gîndul Domnului este să văd ce este adevărat şi ce nu este adevărat în viaţa mea. Deci criza este clipa în care putem şi noi judeca, în care se manifestă judecata lui Dumnezeu. Îmi pare rău că în româneşte nu există un cuvînt ca ”defy” sau ”chalenge”, din limba engleză; există termenul apropiat provocare, care este mai peiorativ decît în limbile Occidentului; deci, e vorba de o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp a lui Dumnezeu să mergem mai departe. Şi, aşadar, fiecare criză este un pas înainte; fiecare criză, pentru că n-ai mai trecut-o, este cea mai mare. Şi în sensul ăsta, cu înfricoşare aştepţi să vezi ce alte crize îţi mai aduce viaţa; şi aş zice că şi eu aştept. Dar şi cu nădejde aştept, cu alte îmbogăţiri şi rămîn la rugăciunea: ”Doamne, cum ştii Tu, miluieşte-ne pe toţi”.

Aţi scris vreo carte în Occident?

Am scris o singură carte, care se numeşte ”Gînduri”. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi cînd a deschis această carte, prima paginăa era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfîrşitul vieţii mele, mă gîndesc să scriu altă carte care s-ar numi ”Memorii”, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintîi!

Neîndoielnic, aveţi foarte multe de împărtaşit în planul vieţii spirituale. Referiţi-vă la aspectele ziditoare de suflet care vă vin acum în minte sau cele care vă sînt mai la îndemînă a le exprima.

Începem de la filosofie, fiindcă mulţi aţi auzit de profesorul Noica. Mulţi cunoaşteţi, probabil, că acest cuvînt – ”filosofia” – înseamnă în greceşte ”iubirea înţelepciunii”. Or, pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim şi noi ”nebuni”, fiindcă înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.

Iubirea este cuvîntul la care putem reduce toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, Care a făcut cerurile şi pămînturile, ştie, fără îndoială, de ce l-a făcut pe om, ce caută, de ce trăieşte omul şi, mai ales, de ce moare. Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii de Sine şi a iubirii de aproapele. În acest cuvînt ”iubire”, spune Domnul, se cuprind toată legea şi Proorocii şi, putem adăuga, tot restul. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Alt cuvînt pe care mi l-am amintit a fost un cuvînt pe care Părintele Sofronie ni l-a dat într-o mică cuvîntare, cînd m-a tuns călugăr în 1965. Vă mărturisesc că o parte din cuvîntarea lui n-am auzit-o, fiindcă mintea îmi era parcă în altă parte. Dar m-a trezit un cuvînt pe care mi l-a spus, anume că nu se poate să nu biruim. Deci, am cerut Domnului să-mi dea să înţeleg în viaţa de monah, care sînt condiţiile ca să fie cu putinţă să biruim. Şi cred că am înţeles. Este vorba de ţinerea cuvîntului Domnului.

Aţi trecut prin iad şi n-a fost prima oară, căci neamul nostru, ca şi alte neamuri, mai ales cele ortodoxe, au trecut prin iad. Demonul ştie unde să atace. Dar, precum Iov sau Iosif în Vechiul Testament, dacă ne ţinem de cuvîntul acesta al lui Dumnezeu, Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, e cu neputinţă să nu biruim. Numai să rămînem cu Domnul.

Pribegia mea m-a ajutat la un lucru foarte important. Întotdeauna am avut o mică problemă cu un sentiment prea patriotic sau prea naţionalist. Mă gîndeam că, dacă m-aş fi născut în neamul celuilalt, aş fi avut la fel ”agăţarea” aceasta faţă de origine. Or în pribegie, prin anii ΄70, am încercat să fac şi eu ceva pentru neamul meu şi limba mea şi am vrut să traduc în româneşte viaţa Sfîntului Siluan. Trebuie să vă spun că m-am poticnit la primul cuvînt; absolut la primul cuvînt pe care l-am întîlnit şi mi-am dat seama că nu mai eram decît un străin, că nu mai rămăsese mult din românismul meu.

De prin anii ΄80 am mai avut contact cu literatura română şi mi s-a mai împrospătat limba. Dar prin anii ΄70 a fost perioada cea mai sărăcăcioasă. Aproape că-mi uitasem limba, nu mai eram obişnuit să o întrebuinţez. În ΄72 tata a venit să ne viziteze şi vorbeam cu el în româneşte, însă cu multă greutate. Nu găseam cuvintele. ”Ruginise” oarecum memoria cuvintelor româneşti.

Deci, poticnindu-mă de primul cuvînt şi descoperind că nu mai sînt decît un străin, că toate limbile pe care le ştiu nu sînt, mai mult sau mai puţin, decît limbi străine, am trăit durerea cu care se trăieşte constatarea asta şi am simţit un fel de eliberare că originea nu este mai importantă decît faptul că exişti. Omul cred că nu se îmbogăţeste dispreţuind vreo realitate oarecare. Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naşte într-un cuib, pînă-i cresc aripile si îşi ia zborul, creşte în cuibul acela, dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îşi face aripi duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui şi zboară acolo, în veşnicie. Şi acesta a fost un pas în căutarea aceea, de multe ori neconştientizată, către ceea ce este veşnic şi esenţial şi care este mesajul ascuns în ceea ce altfel ar fi o grozăvie de nespus – moartea.

Vedeţi, în căutarea mea am ajuns şi la călugărie. Am trecut prin mai multe faze, dar niciodată prin ateism. Am avut şi acolo o intuiţie care nu m-a lăsat niciodată să neg, adică să mă opun gîndului lui Dumnezeu. Dar multe dubii şi neînţelegeri am avut. Am trecut, ca şi mai toată lumea care caută, prin crize, mai mult sau mai puţin adînci, care m-au adus la un rezultat mai mult sau mai puţin spectaculos. Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la Ortodoxie, şi Bunul Dumnezeu, profitînd de prostia mea, în loc să mă pedepsească – aşa cum ne gîndim noi că face Dumnezeu (fiindcă şi noi ne facem un dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, de prea multe ori) mi-a descoperit Ortodoxia ca fiind firea omului.

Prin cădere, omul şi-a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi ”suflece mînecile” şi să spună; ”Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti”. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Pînă acolo Dumnezeu a fost blînd ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi cum cîntăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvîrşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvîrşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvîrşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament.

Aş vrea să vă îndemn pe toţi să vedeţi ceea ce este lăuntric şi esenţial, fiindcă odată ajuns la asta, omul nu poate muri. Şi acestea sînt cuvintele pe care Părintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales în ultimii patru ani. Pentru om nu există moarte şi, în clipele cele mai tragice ale vieţii, ori în ce fel ar fi tragice, o mare mîngîiere este credinţa că omul nu poate muri. Mare mîngîiere este să ştii că toate valurile vieţii sînt provizorii. Faţă de vremea în care simţeam tragedia aceasta de a închide ochii la toată frumuseţea lumii, acum din ce în ce mai mult văd că frumuseţea aceasta nu este decît un simbol al realităţii ultime. Deci, viaţa de acum o văd într-un aspect dublu. Un aspect căruia i-aş zice funţional. De exemplu: mîncarea, băutura şi toate lucrurile care te ţin în viaţă au doar o funcţiune. Chiar lucrurile care ne îmbată cu frumuseţea şi cu tot felul de atrageri sînt funcţionale. Fără ele, într-o oarecare măsură, murim sau scădem în viaţă. Există însă şi un aspect simbolic, care trădează ceva din veşnicie. Şi simţirea omului se agaţă de simbol ca şi cum ar fi realitate.

Biserica, Maica noastră. Ne naşte întru veşnicie, arătîndu-ne că trebuie să ne dezlipim de acestea, pentru că ele nu sînt decît nişte dezvăluiri într-o formă foarte redusă a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi şi la inima omului nu a putut intra, adică cele pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Deci la aceasta o să mă opresc.

Biserica am trăit-o ca pîntecele maicii şi lumea toată este Biserică în sensul ei simbolic. Biserica este acolo unde este creaţia lui Dumnezeu şi glasul lui Dumnezeu cheamă pe om dintru nefiinţă întru existenţă şi din existenţă în Biserică, iarăşi întru fiinţa lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gîndesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Ce să mai vorbesc de lucrurile esenţiale ale Bisericii, adică rugăciunea, care este convorbirea personală a omului cu Dumnezeu şi Sfintele Taine, care sînt hrana şi puterea acelor lucruri pe care trebuie să le săvîrşim şi care sînt cu neputinţă omului singur. Căci şi aceasta trebuie să ştim, anume că ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet.

SURSA: http://rafailnoica.wordpress.com