Citate preluate din scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Mănăstirea Frăsinei, dar și din mărturiile ucenicilor

1.Crestinismul nu este Sistem Religios sau Filosofic, ci este Viziune in vesnica Deschidere-Descoperire. Dogma Revelata Crestina nu este Sistem-Inchidere, ci Definire in Deschidere.

2.De aici Trinitatea Crestina ca: Dumnezeu Tatal-Taina-Vedere Absoluta; Sfantul Duh Dumnezeu Cunoastere-Privire-Descoperire; Dumnezeu Logosul Fiul-Limbajul-Identificarea. Aceasta este Gramatica Logicii Crestine.

3.Crestinismul Ortodox fata de cel Catolic si protestant se Pastreaza in Puritatea Neamestecului cu Dualismul Filosofic Aristotelic grec, sau cu Metafizica Mistica Orientala ce patrunde mai nou in Occident. Stiinta Occidentala este actualmente Filosofie Greaca, Evolutionism Oriental si Mecanica Occidentala. Este un fel de Religie a Spiritului cu un Dumnezeu Principiu transpus intr-o Mecanica Fizico-Chimica.

4.Icoana este cea mai Mistica Reprezentare a Crestinismului. Fara Icoana toata specificitatea Crestinismului cade. Icoana nu este Idolul-inlocuitorul de Dumnezeu, ci este “Reinvierea Creatiei prin Dumnezeu”, “intruparea Creatiei in Dumnezeu”, Reconstientizarea Creatiei in Dumnezeu, “Rememorarea Existentei Creatiei in Dumnezeu”. In Idol Creatia se Pierde pe Sine si ramane doar Dumnezeu-Idol. In Icoana Creatia din contra se Suprapersonalizeaza neamestecat in Personalitatea lui Dumnezeu, ca dialog reciproc intre Dumnezeu si Creatie. Icoana este Reinvierea Dialogului cu Dumnezeu pierdut prin Caderea din Rai. Icoana este Restabilirea Chipului de Rai.

5.Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”, spune Părintele Ghelasie, îndemnând ,să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea-Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.

6.Subconstientul este Sfaramarea Icoanei Constientului. Cioburile Subconstientului vor sa se faca ele insele Icoane, dar ca Idoli. Subconstientul nu Sufera Icoana-Constiinta-Lumina, vrea o Idolatrizare pe Intuneric, un Chip ce nu se Vede la Fata, o inchipuire fara Chip, un Vis fara Obiect, o Gandire fara Realitate, o Auto-Idolatrizare Impersonala, careia ii este Frica sa-si vada propria Fata (…) Dumnezeu nu poate fi Omorat real, dar poate fi Ucis in Constiinta noastra Participativa. Asa apare Subconstientul, din Cioburile Constiintei Ucigatoare de Dumnezeu.

7.Religia nu trebuie sa Omoare Stiinta, iar Stiinta nu trebuie sa Ucida Religia, ci ele au nevoie sa se Intalneasca, sa se Sfatuiasca, sa se Regaseasca, sa se Redescopere Una din Alta.

8.Tratamentul Religios este un Tratament tot asa de Obiectiv ca si cel Medical. Dumnezeu este o Realitate Obiectiva, nu simpla sugestie, si asa Tratamentul Religios este Real si faptic, atat in Suflet cat si in Organele Corpului.

9.Postul Alimentar ne Purifica si Energiile Mentale si pe cele Vitale. In Post Gandurile Negative se atenueaza si cele Vitale Distrugatoare se imblanzesc. Noi de obicei avem Ganduri pe Masura Alimentatiei din Memoriile-Informatiile Mancarurilor pe care le ingeram. Orice Aliment are o Memorie proprie care intrata in Organele noastre se Reproduce. Daca mananci Carne de Oaie si Vaca, incepi sa ai Memorii ca atare… Daca mananci Carne de Porc, la fel… Postul este un Valoros Remediu de Restabilire si Rememorare a adevaratelor Energii (…) Postul este Revenirea la Starea de Inger.

10.Cititi Zilnic Evangheliile, cate un Capitol sau cateva Versete, cititi cu voce tare si Puterea cuvintelor Dumnezeiesti va va aduce Vindecari. Repetati Cuvintele Evanghelice in Inima si in Minte si veti simti Noi Energii binefacatoare. Acestea nu sunt simple sugestii… Cuvintele Sfinte produc real Energii-Vibratii tamaduitoare (…) Oprirea Gandurilor in Cuvantul Sfant este Postul Gandurilor si al Mintii.

11.Multi se plang ca nu mai gasesc Duhovnici Mari si Duhovnicii se plang ca nu mai gasesc “Ucenici Mari”… si iata criza Practicii Duhovnicesti.

12.Pustnicii Mari Carpatini, simpli si ai Pamantului, nu aveau “scolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau “PREDANIA SANGELUI LOCULUI – Pamantului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu il incadrez in zisa Mistica a ICOANEI (…) Avva Pustnicul nu facea Rugaciunea Mintii, ci RUGACIUNEA ICOANEI.

13.Chipul Sacralitatii lui Dumnezeu este “concretizat” in Chipul Bisericii. Biserica este Prezenta Sacrului in lume. Unde nu mai este Chip de Biserica, acolo se sterg “urmele” Lui Dumnezeu (…) Sufletul nostru “se face” Biserica doar daca “trece” Dumnezeu prin el (…) Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind si tu apoi Biserica, doar asa Il vei intalni cu adevarat. De aceea, trebuie sa mergi la Biserica unde sa-L primesti pe Dumnezeu in Suflet ca sa-L poti avea (…) Fara “Impartasirea” din Liturghia lui Hristos nu veti deveni cu adevarat “Biserici proprii” (…) Orice Participare la Liturghie este o “scanteie” ce va aprinde “Lumina” intregului Suflet.

14.Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire.

15.Taticule, iti dau canon sa fii vesel!

16.Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa.

17.Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive.

BIBLIOGRAFIA:

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă. Taina vindecării. Vol. II, București, Editura Platytera, 2017.

Avva Ghelasie. Cuvântătorul de Dumnezeu, București, Editura Platytera.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, iconarul iubirii dumnezeiești, București, Editura Platytera.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/filocalia-la-frasinei-avva-ghelasie-136041.html

Arhimandritul Lazar – De cat timp este nevoie pentru vindecarea sufletului

Posted on January 8, 2017 by Crestin-ortodox

parintele-porfirie

“Toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare. Ultima precizare este foarte importantă – lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi, plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin desele înşelări. Cu totul altceva ne învaţă experienţa nevoitorilor ortodocşi.

Se vede bine din paterice cât de grea, de neîntreruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului lepros, chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri. Oare munţii sălbatici, văgăunile nelocuite de oameni, pădurile dese în care s-au nevoit mulţi Părinţi, lipsa oricărei comunicări cu lumea, postul strict, rugăciunea neîncetată pe fondul credinţei profunde şi al neclintitei nădejdi în Dumnezeu, plânsul permanent pentru sine şi alte nevoinţe înalte ale ne-voitorilor, oare acestea nu sunt cele mai puternice mijloace împotriva rădăcinilor adânci ale păcatului? Ar trebui ca omul care a îmbrăţişat un astfel de mod de viaţă să se curătească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu şerpii patimilor care se cuibăreau în inimile lor, înainte ca ei să atingă eliberarea de aceste patimi; le omorau şi dobândeau pacea sufletului.

„Până la sfârşitul omului, patimile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea„, spunea Ava Isaia.

Cuvioasa Măria Egipteanca, care a plecat în pustia Iordanului pentru pocăinţă, 47 de ani a trăit în acea pustie neîntâlnind vreun om, neavând mâncare şi îmbrăcăminte, hrănindu-se doar cu rădăcini. Dintre ei, 17 ani s-a luptat cu gândurile sale ca şi cu nişte fiare nemiloase. Când gusta mâncare sărăcăcioasă, îşi amintea de carne şi de peşte, i se făcea sete de vin, apoi o stăpânea dorinţa de a cânta cântece desfrânate ce îi ruşinau inima şi auzul. Ea plângea şi cu durere striga către cer, chemând ajutorul lui Dumnezeu. Focul pătimaş se aprindea înăuntru şi o ardea toată, aprinzând pofta arzătoare. Ea se arunca la pământ şi aşa stătea o zi şi o noapte, până când pocăinţa se săvârşea şi mila lui Dumnezeu alunga ruşinea cea rea. întuneric după întuneric, necaz după necaz au venit asupra ei timp de 17 ani. Şi doar după acest timp i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca Ajutoare şi a început să o conducă, alungând orice ruşinare păcătoasă de la sufletul Măriei.

Cuviosul Iona Multpătimitorul s-a nevoit în Lavra Peşterilor din Kiev şi a pătimit mult de pe urma poftei desfrânării; nimic nu-l putea izbăvi – nici setea, nici foamea, nici lanţurile grele. Atunci s-a zăvorât în peşteră, unde a început să ducă o luptă cumplită cu patima. Ajungea uneori să se îngroape până la umeri în pământ, dar focul poftei tot nu-l lăsa. Periodic diavolul, în chipul unui şarpe mare, se năpustea asupra nevoitorului, chinuindu-l cumplit. în sfârşit, Domnul l-a izbăvit pe robul Său după 30 de ani de zăvorare, după atât de multe necazuri. Şi doar atunci patima s-a retras de la Ioan şi lumina dumnezeiască l-a luminat pe nevoitor.

Ava Ammona a spus: „Eu am petrecut 14 ani în schit, rugându-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca El să-mi dăruiască să înving mânia.”

Un frate care vieţuia în pustie, ruşinat de dorinţa de desfrânare, a mers după îndrumare şi ajutor în rugăciune la bătrâni. Şi, iată, găsind acolo pe Ava Pamvo, printre cei mai mari şi iscusiţi după cugetare, i-a povestit lupta sa. Acela l-a liniştit şi l-a îndrumat. De asemenea a spus despre sine: „Tu mă vezi cât sunt de bătrân. De 70 de ani trăiesc în chilia aceasta în grijă pentru mântuirea mea. Şi în prezent rabd ispite şi năpaste. Crede-mă, fiule, că timp de 12 ani nu m-a lăsat diavolul desfrânării nici ziua, nici noaptea, neîncetat năpădind cu gânduri şi fantezii întinate!” Şi povestea bătrânul cât de dureroasă şi de grea era lupta lui cu diavolul desfrânării, cum de multe ori ajungea până la durere şi deznădejde, cum peste mult timp Domnul l-a eliberat, învăţându-l să-şi cunoască neputinţa şi să aibă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, iar nu în forţele proprii.

„Nu este nimic mai rău decât deprinderea păcătoasă. Cel infectat de obiceiul păcătos are nevoie de mult timp şi de efort ca să se elibereze de el”,i-a spus un stareţ egiptean.

Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Domnul poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli ar trezi în noi dispoziţia sufletească mândră, mulţumită de sine, liniştitoare, lipsită de acţiune. Sfinţii Părinţi au văzut clar aceasta. Astfel, Ama Sarra s-a luptat cu diavolul desfrânării timp de 30 de ani şi niciodată nu s-a rugat ca lupta să se îndepărteze de la ea, dar îl ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască vitejie şi curaj în luptă. Ioan Colov s-a rugat la Dumnezeu şi au fost luate de la el dorinţele pătimaşe. El a simţit o linişte extraordinară. Atunci s-a dus la un părinte oarecare şi i-a spus: „Mă văd liniştit, neavând nici o luptă.” Bătrânul i-a răspuns: „Mergi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi întoarcă luptele şi acea zdrobire a inimii şi smerenia pe care le aveai mai înainte: datorită luptei, sufletul vine la bunăstare.” Ioan a cerut de la Dumnezeu întoarcerea necazului, iar atunci când a venit, nu se mai ruga pentru eliberarea de necaz, ci spunea: „Doamne, dăruieşte-mi răbdare în necaz!”

Iată învăţătura ortodoxă! Nu să căutăm linişte, nici eliberare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim curăţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” şi care Ii este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia” noastră este nimic.

In contradicţie cu acest duh stau multe învăţături religioase moderne, cum ar fi căutarea mângâierilor duhovniceşti, o stare dulceagă, fără de griji, fără întristare, un fel de fericire a „Raiului”, numai aici, pe pământ, netrecând pe calea curăţirii, a spălării de propriile răni cauzate de păcate. Astfel de învăţături religioase se străduiesc să închidă ochii omului asupra bolilor lui, să-i creeze iluzia sănătăţii, îl invită să se bucure şi să se delecteze cu sănătatea falsă şi cu gândirea proprie, să persiste într-o linişte amăgitoare pentru destinul său viitor, să se îmbete de iluzia fericirii şi a armoniei, dar de fapt să poarte în sine seminţele unui mare necaz, germenele chinului groaznic ce i se va arăta atunci când odată cu viaţa aceasta va fi luată de la el şi acea cortină a minciunii cu care era acoperită adevărata stare a lucrurilor.

Cât de trează, cât de mângâietoare este credinţa noastră ortodoxă! Să te tot necăjeşti aici, pe pământ, din partea diavolilor, din partea oamenilor, de la neputinţele proprii trupeşti şi sufleteşti, să plângi, să boceşti până la sfârşitul acestei vieţi pământeşti necăjite, iar tot ce este dulce, mângâietor, lasă să fie acolo, în veşnicie! Deoarece în viaţa temporară, schimbătoare, nu este sigur să ai ceva preţios.

Dar cum privesc la bolile duhovniceşti oamenii amăgiţi, cei care n-au primit chipul pocăinţei de la Biserica noastră, de la Sfinţii Părinţi, care nu au încredere în învăţătura ortodoxă? Ei îşi rezolvă cu curaj greutăţile, la ei totul este simplu. S-a întâmplat să aud o discuţie a unui penticostal cu creştinii ortodocşi. El îi mustra pe ortodocşi de răceală şi de lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, de fariseism. El explica recunoaşterea lor ca fiind neputincioşi duhovniceşte şi plini de patimi prin nepăsare, prin nedorinţa lor de a se încredinţa în întregime acţiunii „harului”. Considera că cauza este în ei înşişi, iar, dacă ar dori, într-o clipă ar putea să se elibereze de patimile lor. Pentru aceasta se cer doar hotărâre şi pocăinţă a sufletului – şi toată păcătoşenia va dispărea brusc. „Harul” îl va elibera pe loc pe cel care s-a pocăit. O astfel de pocăinţă pe loc ar arde orice păcat din suflet, după care ar urma vederea înainte şi iluminarea. Astfel că toată problemă constă în alegere, în hotărâre etc. El însuşi, la primul act fierbinte de „pocăinţă”, a simţit această eliberare şi a primit „harul Duhului”. Din acel moment şi-a schimbat complet viaţa, simte permanent în sine o dragoste neobişnuită pentru toţi, hotărârea de a se jertfi pe sine de dragul lui Dumnezeu, este orbit de „lumină” şi neobişnuit de fericit. Şi, într-adevăr, el iradia tot, era înflăcărat de o însufleţire lăuntrică. Ne povestea despre minuni uimitoare, care se întâmplă permanent cu el din acel moment şi cu membrii familiei lui (care, de asemenea, toţi, s-au transfigurat în mod minunat după „botezul” la penticostali).

Toate obiecţiile ortodocşilor, circumspecţiile lor împotriva unor astfel de minuni, câteva tentative de a-i oferi învăţătura despre neîncrederea în sine şi despre profunda rănire a sufletului omenesc în faţa amăgirii s-au arătat doar o nouă mărturie a justeţii lui şi încă o dată l-au convins că ortodocşii, din cauza nepăsării lor, a puţinei credinţe şi a timidităţii lor, a ataşamentului faţă de „canoanele fără de viaţă”, din cauza fariseismului lor, au pierdut orice comunicare cu Dumnezeu.

Trebuie să remarcăm că vioiciunea, însufleţirea, fierbinţeala, renunţarea la sine, pregătirea de a merge la orice act de eroism şi alte trăsături exterioare ale unor asemenea oameni le creează o impresie care îi robeşte, în comparaţie cu ortodoxul smerit, care suspină din greu pentru sine, care nu vede nimic bun în sine.”

Arhimandritul Lazar

Articol preluat din carte Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/

Sfantul Grigorie Dialogul – Despre dragostea de Dumnezeu

Posted on January 4, 2017 by Crestin-ortodox

sf-grigorie-dialogul

Sfânta Scriptură este un munte, din care Domnul vine în inimile noastre ca să înţelegem. Munte despre care este spus prin proroc: „Dumnezeu va veni din Liban şi Cel Sfânt din muntele umbros şi stufos”. Muntele acesta este şi stufos prin sentinţe şi umbros prin alegorii. Dar trebuie ştiut că, atunci când glasul Domnului răsună în munte, ni se dă poruncă să ne spălăm veşmintele şi să ne curăţăm de toată întinăciunea cărnii, de ne grăbim să ajungem la munte. Fireşte s-a scris că, dacă fiara ar atinge muntele, va fi ucisă cu pietre. Căci fiara atinge muntele, când cei dedaţi mişcărilor iraţionale se apropie de înălţimea Sfintei Scripturi, şi nu o înţeleg pe aceasta după cum trebuie, ci o întorc în chip iraţional spre priceperea plăcerii lor. Căci tot cel lipsit de judecată ori trândav în pricepere, de va fi fost văzut în jurul acestui munte, este omorât de sentinţe foarte necruţătoare, ca de pietre. Căci arde muntele acesta: fiindcă de bună seamă Sfânta Scriptură, pe cine îl umple duhovniceşte, îl aprinde de focul dragostei. De unde s-a scris: „De foc este grăirea Ta”. De unde, pe când unii, umblând pe cale, auzeau cuvintele lui Dumnezeu, au spus: „Oare nu era inima noastră arzând în noi, pe când ne tălmăcea nouă Scripturile”? De unde se spune prin Moise: „în dreapta Acestuia legea de foc”. De-a stânga lui Dumnezeu sunt primiţi cei nedrepţi, care nu trec în partea dreaptă; de-a dreapta lui Dumnezeu sunt cei aleşi, ce sunt separaţi de cei din stânga. Prin urmare în dreapta lui Dumnezeu este legea de foc: fiindcă în inimile celor aleşi, ce trebuie aşezaţi la dreapta, ard poruncile dumnezeieşti şi ei s-au aprins de ardoarea iubirii. Prin urmare focul acesta mistuie orice este în noi din rugina şi din vechimea din afară: ca să ofere mintea noastră în contemplarea lui Dumnezeu ca pe o ardere de tot.

Duhul Sfânt a fost mirul Domnului, despre care i se spune Acestuia prin proroc: „Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul veseliei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”. Atunci a fost uns cu untdelemnul Acesta, când S-a întrupat: căci nu a fost mai întâi om şi după aceea a primit Duhul Sfânt; ci, fiindcă mijlocind Duhul Sfânt, S-a întrupat, atunci a fost uns cu acest untdelemn, când S-a făcut om. Prin urmare parfumul mirului Acestuia este căldura arzătoare a Duhului Sfânt. Parfumul mirurilor Acestuia este căldura arzătoare a virtuţilor, pe care le-a lucrat. Însă Biserica scoate miresme: fiindcă are multe daruri ale Duhului, care să redea în casa Domnului, adică în adunarea sfinţilor, parfumul bunului renume şi să vestească dulceaţa Mijlocitorului ce va să fie. Dar [spune] „Parfumul mirurilor Tale mai presus de toate miresmele”. Fiindcă [însăşi] căldura arzătoare a virtuţilor Mirelui, care s-a făcut prin întruparea Acestuia, biruieşte afirmaţiile legii, ce fuseseră acordate de Mire drept zăloguri. Fireşte cu atât mai mult a crescut Biserica în înţelegere, cu cât s-a învrednicit să se lumineze prin harul unei vederi mai mari. Acele miresme ale legii au fost răspândite prin înger, [însă] mirul acesta a fost dat prin prezenţa Mirelui. Dar, fiindcă bunurile legii, pe care le credeam că sunt înalte, au fost întrecute de strălucirea prezenţei Acestuia, pe drept să se spună: „Parfumul mirurilor Tale mai presus de toate miresmele.”

Însă aceasta, pe care am spus-o despre toată Biserica în general, să o gândim acum despre fiecare suflet în particular. Să ne aşezăm înaintea ochilor că un suflet este strâns legat în căutările darurilor, ce dobândeşte înţelegerea dintr-o propovăduire străină; care, chiar el însuşi doreşte să fie luminat prin harul dumnezeiesc, ca să înţeleagă cândva chiar prin sine însuşi; care consideră că nu înţelege nimic decât prin cuvintele propovăduitorilor; şi să spună: „Să mă sărute cu sărutarea gurii Sale”. El însuşi să mă atingă în lăuntru, ca să le cunosc înţelegerea şi să nu mă mai bucur deja deplin de glasurile propovăduitorilor, ci de atingerea harului lăuntric al Acestuia. Este ca şi cum Domnul îl săruta pe Moise cu sărutarea gurii Sale, pe când îi oferea acestuia cunoaşterea prin chezăşia harului lăuntric. De unde s-a scris: „Dacă ar fi fost proroc, aş fi vorbit în somn către acesta, şi nu precum robului Meu Moise: căci îi vorbesc gură către gură”. Fireşte că a vorbi gură către gură este precum a săruta şi precum a atinge mintea cu priceperea lăuntrică.

Cu atât înaintează fiecare spre Dumnezeu, cu cât pierde pedeapsa temerii şi dobândeşte de la Acela harul iubirii. Să ne aşezăm înaintea ochilor sufletul cuiva ales, ce se aprinde de o neîncetată dorire în dragostea vederii Mirelui. Şi fiindcă nu îi este cu putinţă să dobândească desăvârşit acest lucru în viaţa aceasta, contemplă înălţimea Lui şi se căieşte din însăşi dragostea [faţă de El]. Căci însăşi căinţa, ce se face prin iubire, ce se aprinde din dorire, este ca un fel de sărutare. Şi de atâtea ori sufletul îl sărută pe Dumnezeu, de câte ori se căieşte în dragostea faţă de Acesta. Deşi sunt mulţi care au deja teamă de Domnul, şi primesc deja buna lucrare, totuşi încă nu îl sărută, fiindcă nu se căiesc deloc în dragostea faţă de El. Aceasta a fost bine însemnată în ospăţul fariseului, care, după ce L-a primit pe Domnul şi pe când o judeca în inima sa pe femeia ce săruta picioarele Lui, a auzit: „Am intrat în casa ta, sărutare nu mi-ai dat: aceasta însă, de când a intrat, nu a contenit să sărute picioarele Mele”. Tot cel care face deja milostenie, care se îndeletniceşte deja cu bune lucrări, [este] ca şi cum Îl primeşte pe Hristos la ospăţ, şi-L hrăneşte pe Hristos cel care nu încetează să-L poarte pe Acesta în mădularele sale. Dar, de nu se căieşte încă prin dragoste, nu sărută încă tălpile Sale. Prin urmare, este pusă mai presus femeia care îi sărută [picioarele] decât cel ce-L hrăneşte: fiindcă este pus mai presus acesta ce înlăuntru minţii se căieşte cu ardoare în dorirea Domnului, decât cel care îi dă cele din afară ale sale. Însă bine s-a spus: „Nu a contenit să sărute picioarele Mele”. Căci nu este de-ajuns în dragostea faţă de Dumnezeu ca în acelaşi timp să te căieşti şi să te potoleşti, ci trebuie să fie căinţă şi să sporeşti. Şi de aceea este lăudată femeia, fiindcă nu a încetat să îi sărute [picioarele], adică nu a contenit deloc să se căiască. De unde şi se spune prin prorocul: „Orânduiţi zi de sărbătoare în adunări numeroase până la cornul altarului”. Ziua de sărbătoare este pentru Domnul căinţa inimii noastre. Dar atunci se orânduieşte ziua de sărbătoare în număr mare, când mintea este mişcată necontenit spre lacrimi din pricina dragostei faţă de Acesta. Apoi, ca şi cum l-am spune: „Până când vom săvârşi acestea? Până când suntem afectaţi de zbuciumări?”, imediat a adăugat momentul până ce ar trebui să se facă [aceasta], spunând: „Până la cornul altarului”. Fireşte că cornul altarului este înălţarea jertfei lăuntrice: unde, când vom fi ajuns, deja nu mai este nevoie în niciun chip să facem zi de sărbătoare Domnului din tânguire noastră. Prin urmare, sufletul ce doreşte să se căiască deja prin dragostea [faţă de Domnul], ce râvneşte să contemple deja vederea Mirelui său, să spună: „Să mă sărute cu sărutarea gurii Sale”.

Cu siguranţă sărutarea gurii Acestuia este însăşi desăvârşirea păcii lăuntrice: la care, când vom fi ajuns, nu va rămâne nimic mai mult de căutat.

„Şi mireasma mirurilor tale mai presus de toate miresmele”. Sfânta Biserică are miresme aici, cât timp este puternică prin virtutea ştiinţei, prin virtutea curăţiei, prin virtutea milei, prin virtutea smereniei, prin virtutea iubirii. Dacă viaţa sfinţilor nu ar fi avut parfumul miresmelor din virtuţi, Pavel nu ar fi spus: „Suntem mireasma cea bună a lui Hristos în tot locul”. Dar de departe este mai înaltă acea ungere a contemplării lui Dumnezeu, spre care trebuie să fim duşi odată şi odată; de departe mai înaltă este mireasma mirurilor lui Dumnezeu decât miresmele virtuţilor noastre: şi, dacă deja sunt mari cele pe care le-am primit, totuşi cu mult mai puternice sunt cele pe care le vom primi din contemplarea Ziditorului nostru. De unde să năzuiască sufletul şi să spună: „Mireasma mirurilor Tale mai presus de toate miresmele”. Adică „acele bunuri pe care le pregăteşti prin contemplarea Ta, transcend toate aceste prinosuri ale virtuţilor, pe care ni le-ai acordat în viaţa aceasta.”

Să spunem Bisericii, să spunem acestui suflet, care aşa iubeşte, care aşa se încinge în dragostea faţă de Mirele său: de unde va fi dobândit o dorire atât de mare, de unde va fi căpătat cunoaşterea dumnezeirii Acestuia? Dar iată, ea însăşi exprimă de unde şi spune: „Mirul revărsat, numele Tău”. Mirul revărsat este Dumnezeirea Întrupată. Numele lui Dumnezeu este mirul revărsat: fiindcă S-a vărsat pe Sine în afară de imensitatea dumnezeirii Sale spre firea noastră şi, din ceea ce este nevăzut, S-a redat pe Sine văzut. Căci de nu S-ar fi revărsat, în niciun chip nu S-ar fi făcut nouă cunoscut. S-a revărsat pe sine Mirul, când şi S-a păstrat pe Sine Dumnezeu şi S-a înfăţişat om. Revărsare despre care Pavel spune: „Care, pe când era în chip de Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu; ci S-a golit pe Sine însuşi, primind chip de rob”. Ce a spus Pavel «S-a golit», aceasta a spus Solomon „S-a revărsat”. Prin urmare, fiindcă Domnul s-a făcut pe Sine cunoscut neamului omenesc prin smerenia întrupării, I se spune: „Mirul revărsat este Numele Tău”.

selecţii din Sf. Grigorie Dialogul – Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor

SURSA: http://manastirea.petru-voda.ro/2016/12/04/sf-grigorie-dialogul-despre-dragostea-de-dumnezeu/