Poem pentru apărarea vieții

(VIDEO) Pr. Dan Popovici – Despre frumusețea poeziei (haikuului)

(AUDIO) Vechiul Testament – Cartea lui Tobit

Arhim. Vasilios Gondikakis – Invataturi teologice

Cuvântul Părinților Bisericii ne introduce în lumea Împărăției lui Dumnezeu. Intensitatea la care ne străduim să trăim viața duhovnicească în această perioadă, a Postului Mare, sporește atunci când ascultăm acest cuvânt și îl punem în practică. Părintele Vasilios Gondikakis, stareț al Mănăstirii Iviron, un monah athonit îmbunătățit, venit nu demult în țara noastră, a împărtășit ortodocșilor români mărturia sa despre experiența viețuirii în duh, despre dobândirea virtuților și a cunoașterii care trebuie depășite pentru a ajunge la nunta sufletului cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În Biserica Ortodoxă simțim că evenimentul cel mai important este omul însuși. Persoana umană este cea mai mare taină din întreaga creație. Măreția omului nu stă în aceea că este tânăr sau inteligent, ci că este om și are înăuntrul său pe Dumnezeu. Deci, putem să dobândim cultură, putem să ajungem la succes, să ocupăm poziții importante, însă nimic din acestea nu ne va da sa­tisfacție. Vreau să merg dincolo de toate aceste lucruri. Și doar atunci voi găsi libertatea mea, când mă voi elibera de toți, dar mă voi și uni cu toți. Mare este cel care a biruit moartea. El constituie o binecuvântare pentru toți. Pentru el toate sunt binecuvântare. El nu se plânge de nimeni și de nici o încercare și el, numai prin simplul fapt că există, devine o binecuvântare pentru toată lumea. Libertatea o primim în Biserică. Ea îl îndumnezeiește pe om. Omul trebuie să depă­șească ignoranța și răutatea pentru a ajunge la cunoaștere și la virtute. Dar nici cunoașterea împreună cu virtutea nu sunt suficiente pentru om. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că omul poate să depă­șească granițele lucrurilor bune cunoscute și să devină una cu Dumnezeu Cuvântul. Atunci când sufletul se va cununa prin nunta mistică cu Dumnezeu Cuvântul, el va descoperi rațiunile lucrurilor și se va elibera de metodele raționale de gândire care operează cu separări, scindări și împărțiri. În inima vieții duhov­nicești, sfinții ne iau de pe pământ și ne urcă la cer și ne conduc în Împărăția cea viitoare. Atunci omul nu mai face nimic, ci toate se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune că prin puterea credinței omul ajunge să creeze din nimic lumi noi. În timp ce prin cunoștințe, el poate construi ceva, dar acel ceva aparține lumii create, de altă valoare, supus stricăciunii. Căutarea, dorul după veacul ce va să vină nu aparțin doar câtorva dintre noi, ci libertatea lui e dorită de toți oamenii. Dar ea este oferită de Biserică prin Liturghie întregii omeniri. Anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde toate aceste lucruri. Atunci când preotul se roagă: „Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi; Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns…”, ar putea adăuga și atributul „inexistent”. De ce? Pentru că Dumnezeu nu există așa cum ne-am putea noi închipui, cu capacitățile de care dispunem noi că ar exista El. De aceea, Dumnezeu este Cel Care cu adevărat există și El este Cel Care a făcut totul. Harul cel mare al lui Dumnezeu se dăruiește fiecăruia dintre oameni.

Mare este omul care iubește, care suferă și care așteaptă. Într-un moment anume, el va primi cercetarea, vizita dumnezeiască care-l va ridica la cer și-i va dărui Împărăția ce va să vină. Atunci omul nu se va mai mândri pentru că va simți că toate acestea nu-i aparțin, ci i-au fost oferite de Dumnezeul iubirii.

Nebunia de a renunța la tot pentru a îmbrățişa necreatul

Cercetarea științifică este un lucru bun. Dumnezeu ar fi putut să ne facă din start desăvârșiți, locuitori ai unui Rai static, imobil, dar nu a făcut acest lucru. Împărăția lui Dumnezeu este ceva mic care are un dinamism foarte puternic, este asemenea seminței de muștar care crește, la fel ca aluatul ce dospește toată frământătura. În egală măsură, Împă­răția este și ceva mai mare în care sunt prezente multe lucruri. Avem imaginea năvodului în care sunt mulți pești, de diferite feluri. Ceea ce are o foarte mare importanță este valoarea de a fi om. E valoros să cercetezi, să cauți știința, să nu te satisfacă nici un succes, nici o cunoaștere. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Orice tărâm cucerit este începutul unui nou drum”. Exigența de a depăși totul este o harismă pe care o au puțini. Avva Isaac Sirul spune că „măcar unul dintr-o mie să ajungă să depă­șească limitele lumii create și să guste din cele veșnice”. Cel care a reușit să facă acest lucru nu este doar pentru sine o binecuvântare, ci pentru noi toți ceilalți. Eu n-am reușit să depășesc această graniță, dar dacă cineva a făcut-o, și eu sunt cumva părtaș la această împlinire. În Biserică acest lucru trebuie urmărit și de el trebuie să ne bucurăm. Mare este cel care sacrifică totul pentru a câștiga această cunoștință a lumii necreate. Nu este mare cel care după logica noastră omenească reușește în această viață, fie că este el bărbat sau femeie, copil sau om matur. Mare este în fond „nebunul” care a renunțat la tot, depășind cele create. Să ne amintim cum Sfântul Antonie cel Mare se întreba la ce măsură duhovnicească a ajuns, iar Dumnezeu i-a răspuns prin cuvintele unui cizmar din Alexandria. Al doilea era mai înalt în viețuire decât Sfântul Antonie cel Mare. Or, ca să fii Antonie cel Mare nu este un lucru simplu. Dar să fii necunoscut și în același timp cu lucrare înaltă e o mare reușită. Este important ca cineva, indiferent de condiția sau vârsta lui, să ajungă la această statură, și atunci el reprezintă o mângâiere pentru toți. Scriitorul rus Fiodor Mihailovici Dostoievski a fost în viața lui un om chinuit, dar în același timp el a avut o căutare, un simțământ al realității. Dostoievski spunea: „Eu îl caut pe Hristos, nu caut adevărul. Dacă îmi va demonstra cineva că Hristos este în afara adevărului, Îl prefer pe Hristos adevărului”. Aceasta este realitatea care depășește logica și înțelepciunea omenească și doar ea aduce mângâiere lumii întregi. Dostoievski vrea să ne spună următoarele: Îl vreau pe Hristos, Care a biruit moartea, și nu logica, ce spune că unu și cu unu fac doi.

De-am avea lumea întreagă la picioarele noastre, nici ea nu ne-ar ajunge

Cei mai mari sfinți sunt printre noi, dar ei ne rămân necunoscuți. Nu luăm seama la ei. Dacă am avea simțirea sfințeniei am trăi deja în Rai. Nu mă îndoiesc că și în România sunt oameni cu viață aleasă, dar nu sunt observați de nimeni. Ce îmi place mie în Biserica Ortodoxă este că toate minciunile sunt nimicite și rămâne doar adevărul omului.

Mult ne chinuim pentru că avem impresia că suntem ceva, ceva important. Dar mare este cel smerit! Sfântul Isaac Sirul spune că dacă un om ajunge la conștiința că nu înseamnă nimic, că este o sumă de neputințe și de necurății și că în același timp există Cineva Care îl iubește nejustificat, necon­diționat, atunci acela își află echilibrul. Avem aici ceea ce se spune în cântarea Casianei, „Doamne, femeia ceea ce căzuse”: „Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu?” Trebuie să ajungem să iubim insuccesul, eșecul, să nu ne temem de ele, ca să depășim toate dificultățile. Este ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: dacă sămânța nu moare rămâne singură, iar dacă moare aduce roadă multă (Ioan 12, 24). Există o singură posibilitate pe care o avem noi, oamenii, o singură șansă: putem să murim, putem să trecem prin moartea aducătoare de viață și să nu trăim moartea cea aducătoare de moarte. Când punem sămânța de grâu în pământ, ea moare, dar ea va încolți și va aduce roadă bogată. Aceasta este moartea cea dătătoare de viață. Dacă aceeași sămânță o punem la fiert, ea moare fără să învieze. Aceasta reprezintă moartea cea aducătoare de moarte. Trebuie așadar să murim ca să trăim și e nevoie să vină ceasul, clipa ca să murim. Pe Domnul Hristos au încercat unii să-L facă Rege, dar El a fugit de ei. Iarăși, alții au vrut să-L omoare cu pietre, dar El a plecat dinaintea lor. Însă, atunci când a venit ceasul, a mers singur spre moarte. Rugăciunea din Ghetsimani spune: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). După ce Domnul Hristos a spus această rugăciune de trei ori, a venit ceasul și El a înaintat spre moarte. Când cei care au venit să-L prindă au auzit mărturia Lui: Eu sunt Cel pe care-L căutați! (Ioan 18, 6-8), au căzut cu fața la pământ.

Vedeți, Hristos nu se opune morții, ci o acceptă spunând: „Facă-se voia Ta, Părinte”. Prin aceasta Hristos se eliberează de spiritul de conservare care urmărește supraviețuirea cu orice chip și intră în zona libertății absolute. Noi, oamenii, ne zbatem în viața noastră, facem tot ceea ce putem, dar vine ceasul, momentul în care pe toate trebuie să le părăsim, să le lăsăm în mâna lui Dumnezeu. Această predare a tuturor lucrurilor, această renunțare este moartea cea dătătoare de viață. Ceea ce pot eu să fac exclusiv prin puterile mele e ceva trecător, ceea ce răsare înăuntrul meu tocmai prin predarea mea lui Dumnezeu și acceptarea morții nu va trece niciodată, ci este veșnic. Căutarea în cele din urmă nu este cum să reușesc eu omenește în îndeplinirea unui lucru pentru că lumea întreagă dacă i-o dai omului, nici aceasta nu îl satură. Dar ceea ce va răsări din sinele meu mort de bunăvoie nu are sfârșit. Trebuie să aflu unde „sămânța” mea tră­ieș­te moartea cea dătătoare de viață. Trăind în Biserică, cei în­drăzneți, asemenea Sfântului Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) – care spunea: „Vreau să nu mai exist, să mă șterg, să dispar ca eu, ca voință autonomă” -, primesc, acceptă acest adevăr al Bisericii.

Fără răbdare nu ne putem mântui

Șansa tuturor rămâne răbdarea. Dacă nu suntem în măsură să lepădăm toate, să ne predăm Bunului Dumnezeu, să acceptăm această moarte aducătoare de viață, trebuie să avem răbdare. Răbdarea este cea care ne va conduce la clipa în care ne va cerceta sensibil harul lui Dumnezeu.

Toate sunt bune în Biserică deoarece Domnul a biruit moartea prin moarte. În drumul spre Emaus, când Domnul era împreună cu ucenicii Luca și Cleopa, cei doi nu și-au dat seama la început cine îi însoțește. Când L-au cunoscut însă, El S-a făcut nevăzut de la fața lor, pentru ca aceștia să nu-L piardă. Dacă Hristos ar fi rămas în continuare cu ei, aceștia L-ar fi pierdut. Ar fi spus: iată, El este aici. Or, Domnul este peste tot, și în aparență nicăieri. Atunci când S-a făcut nevăzut la cină, El i-a luat de fapt cu El și a rămas împreună cu ei în duh. Practic, trebuie să avem conștiința că nu suntem și nu însemnăm nimic.

„Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”

Toți sfinții spun același lucru. Ei vorbesc despre eliberare. Părintele Dumitru Stăniloae avea acest simțământ, această intuiție a libertății dobândite prin har. Știa bine opera Sfântului Grigorie Palama și la fel de bine pe cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Tot el a tradus și pe Sfântul Grigorie de Nyssa, dar i-a pus și pe Sfântul Simeon Noul Teolog și Isaac Sirul în Filocalie. Fiecare sfânt vorbește despre eliberare în felul său. A venit odată cineva la Sfântul Munte și am vorbit cu el despre Sfinții Părinți, despre această libertate.

Este suficient să-l urmăm pe acel sfânt al cărui mesaj ne odihnește mai mult ca să dobândim Raiul. Toți ne conduc către această eliberare. Nu vorbim aici despre trăsăturile caracteristice ale fiecăruia în parte, dacă este monah sau nu. Dacă le sacrific pe toate din dragoste, dacă ajung la această nebunie, să mă lepăd de toate și să-mi duc crucea pe care o am, să am răbdare în biserică, să nu mă plâng în lipsurile mele, să dau slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am, voi ajunge la un moment dat să mi se lumineze întunericul și atunci voi înțelege rațiunile lucrurilor. În acea clipă voi auzi tăcerea cuvântului. Dar toate vin la ceasul lor, dacă mă voi dovedi vrednic prin răbdare. Trebuie să moară sămânța ca să trăiască bucuria rodirii. Nu există alt mod de viață, dacă vrem să fim creștini. Dumnezeu ne lasă să suferim un pic ca să participăm în mod conștient la viața cea adevărată. Răbdare, așadar, să trăim cu răbdare în Biserică, și la un moment dat lumina care va deschide calea spre cunoaș­tere se va aprinde.

Omule, nu te tulbura, nu te neliniști, toate sunt bune. Sfântul Isaac Sirul spune că omul smerit are o sensibilitate aparte și nepătimire. El nu poate să vadă fără să ia seama că suferă și cea mai mică făptură a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte este de neatins, este nepătimitor încât și cerul dacă s-ar prăbuși pe pământ el nu s-ar tulbura de nici un fel. Acest paradox, această îngemănare de sensibilitate și nepătimire le găsim și în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, care afirmă: „Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”. Numai cine ajunge să audă tăcerea cuvântului, acela va înțelege rațiunile sau cuvintele făpturilor.

Cine odihnește pe aproapele va fi odihnit de Dumnezeu

Vorbind cuiva ai șanse să reușești o comunicare bună, dacă vorbești „ca și cum n-ai exista”. Important este să-l bucuri pe celălalt. Lucrul acesta l-am văzut la părintele Dumitru Stăniloae.

Eu, dacă cu voie sau fără voie, îmi fac publicitate mie sau monahismului, sau țării mele, trădez adevărul. Un singur lucru este esențial: să iubim nearătarea, neafișarea și să constituim pentru celălalt odihnă, să înțeleagă că prin noi Dumnezeu îl iubește pe el și să nu știe de unde vine această odihnă. Atunci în această odihnă vom fi și noi, deoarece, deși suntem de aruncat, și pe noi ne iubește Dumnezeu.

Când am vorbit despre cercetare trebuie să știm că ea este obligatorie, nu este doar tolerată. Unii sunt obsedați de cercetare. Eliberarea care se dobândește prin renunțarea la sine este o binecuvântare pentru lumea întreagă.

Nu trebuie să ne așezăm față de ceilalți în vreun fel anume, fie să-i invidiem că la ei găsim un lucru, iar la noi unul rău, fie invers, să-i criticăm, că la ei găsim un lucru de condamnat, iar la noi ceva bun, fiindcă acolo unde vine Dumnezeu și cel care primește darul lui Dumnezeu, acela devine binecuvântare pentru toată lumea și toți beneficiază de el. Dar nu prin afirmarea sinelui ajunge cineva la această statură, ci prin renunțarea la sine. Părerea bună de sine nu ne va situa niciodată în zona pozitivă a lucrurilor.

(Traducere din limba greacă de părintele profesor dr. Constantin Coman, transcriere și adaptare de Augustin Păunoiu)

SURSA: http://ziarullumina.ro/

Parintele Sofian Boghiu – Sfaturi duhovnicesti

Avva Ghelasie de la Manastirea Frasinei – Sfaturi si invataturi duhovnicesti

Citate preluate din scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Mănăstirea Frăsinei, dar și din mărturiile ucenicilor

1.Crestinismul nu este Sistem Religios sau Filosofic, ci este Viziune in vesnica Deschidere-Descoperire. Dogma Revelata Crestina nu este Sistem-Inchidere, ci Definire in Deschidere.

*

2.De aici Trinitatea Crestina ca: Dumnezeu Tatal-Taina-Vedere Absoluta; Sfantul Duh Dumnezeu Cunoastere-Privire-Descoperire; Dumnezeu Logosul Fiul-Limbajul-Identificarea. Aceasta este Gramatica Logicii Crestine.

*

3.Crestinismul Ortodox fata de cel Catolic si protestant se Pastreaza in Puritatea Neamestecului cu Dualismul Filosofic Aristotelic grec, sau cu Metafizica Mistica Orientala ce patrunde mai nou in Occident. Stiinta Occidentala este actualmente Filosofie Greaca, Evolutionism Oriental si Mecanica Occidentala. Este un fel de Religie a Spiritului cu un Dumnezeu Principiu transpus intr-o Mecanica Fizico-Chimica.

*

4.Icoana este cea mai Mistica Reprezentare a Crestinismului. Fara Icoana toata specificitatea Crestinismului cade. Icoana nu este Idolul-inlocuitorul de Dumnezeu, ci este “Reinvierea Creatiei prin Dumnezeu”, “intruparea Creatiei in Dumnezeu”, Reconstientizarea Creatiei in Dumnezeu, “Rememorarea Existentei Creatiei in Dumnezeu”. In Idol Creatia se Pierde pe Sine si ramane doar Dumnezeu-Idol. In Icoana Creatia din contra se Suprapersonalizeaza neamestecat in Personalitatea lui Dumnezeu, ca dialog reciproc intre Dumnezeu si Creatie. Icoana este Reinvierea Dialogului cu Dumnezeu pierdut prin Caderea din Rai. Icoana este Restabilirea Chipului de Rai.

*

5.Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”, spune Părintele Ghelasie, îndemnând ,să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea-Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.

*

6.Subconstientul este Sfaramarea Icoanei Constientului. Cioburile Subconstientului vor sa se faca ele insele Icoane, dar ca Idoli. Subconstientul nu Sufera Icoana-Constiinta-Lumina, vrea o Idolatrizare pe Intuneric, un Chip ce nu se Vede la Fata, o inchipuire fara Chip, un Vis fara Obiect, o Gandire fara Realitate, o Auto-Idolatrizare Impersonala, careia ii este Frica sa-si vada propria Fata (…) Dumnezeu nu poate fi Omorat real, dar poate fi Ucis in Constiinta noastra Participativa. Asa apare Subconstientul, din Cioburile Constiintei Ucigatoare de Dumnezeu.

*

7.Religia nu trebuie sa Omoare Stiinta, iar Stiinta nu trebuie sa Ucida Religia, ci ele au nevoie sa se Intalneasca, sa se Sfatuiasca, sa se Regaseasca, sa se Redescopere Una din Alta.

*

8.Tratamentul Religios este un Tratament tot asa de Obiectiv ca si cel Medical. Dumnezeu este o Realitate Obiectiva, nu simpla sugestie, si asa Tratamentul Religios este Real si faptic, atat in Suflet cat si in Organele Corpului.

*

9.Postul Alimentar ne Purifica si Energiile Mentale si pe cele Vitale. In Post Gandurile Negative se atenueaza si cele Vitale Distrugatoare se imblanzesc. Noi de obicei avem Ganduri pe Masura Alimentatiei din Memoriile-Informatiile Mancarurilor pe care le ingeram. Orice Aliment are o Memorie proprie care intrata in Organele noastre se Reproduce. Daca mananci Carne de Oaie si Vaca, incepi sa ai Memorii ca atare… Daca mananci Carne de Porc, la fel… Postul este un Valoros Remediu de Restabilire si Rememorare a adevaratelor Energii (…) Postul este Revenirea la Starea de Inger.

*

10.Cititi Zilnic Evangheliile, cate un Capitol sau cateva Versete, cititi cu voce tare si Puterea cuvintelor Dumnezeiesti va va aduce Vindecari. Repetati Cuvintele Evanghelice in Inima si in Minte si veti simti Noi Energii binefacatoare. Acestea nu sunt simple sugestii… Cuvintele Sfinte produc real Energii-Vibratii tamaduitoare (…) Oprirea Gandurilor in Cuvantul Sfant este Postul Gandurilor si al Mintii.

*

11.Multi se plang ca nu mai gasesc Duhovnici Mari si Duhovnicii se plang ca nu mai gasesc “Ucenici Mari”… si iata criza Practicii Duhovnicesti.

*

12.Pustnicii Mari Carpatini, simpli si ai Pamantului, nu aveau “scolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau “PREDANIA SANGELUI LOCULUI – Pamantului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu il incadrez in zisa Mistica a ICOANEI (…) Avva Pustnicul nu facea Rugaciunea Mintii, ci RUGACIUNEA ICOANEI.

*

13.Chipul Sacralitatii lui Dumnezeu este “concretizat” in Chipul Bisericii. Biserica este Prezenta Sacrului in lume. Unde nu mai este Chip de Biserica, acolo se sterg “urmele” Lui Dumnezeu (…) Sufletul nostru “se face” Biserica doar daca “trece” Dumnezeu prin el (…) Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind si tu apoi Biserica, doar asa Il vei intalni cu adevarat. De aceea, trebuie sa mergi la Biserica unde sa-L primesti pe Dumnezeu in Suflet ca sa-L poti avea (…) Fara “Impartasirea” din Liturghia lui Hristos nu veti deveni cu adevarat “Biserici proprii” (…) Orice Participare la Liturghie este o “scanteie” ce va aprinde “Lumina” intregului Suflet.

*

14.Tine-te tare, fii rabdator, suferinta si boala sunt in Taina Crucii; stai cu nadejde neclintita in Dumnezeu, in aceasta rastignire vie. Sunt si multe pacate si tare ale neamului, care isi cauta arderea in focul bolii si al suferintei la urmasi, dar, in inchinarea si rastignirea vie a voirii, lucreaza puterea lui Dumnezeu, spre mantuire.

*

15.Taticule, iti dau canon sa fii vesel!

*

16.Cel mai mare dar pe care omul il poate aduce lui Dumnezeu nu sunt gandurile sau sentimentele, ci este insasi vointa sa.

*

17.Ce sa-i faci, fiule, noi, astia de astazi, suntem slabanogiti, nu ne mai putem lupta cu pacatul. Dar, sa nu stam in pacat, sa fugim si noi la milostivirea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului. Sa nu te lupti tu, ci alearga la milostivirea lui Dumnezeu. Sa te tii strans de Biserica. Apoi, fa si tu Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Maicii Domnului, aprinde candela la icoana si putina tamaie si, fiule, evita mancarurile excitante si explozive.

BIBLIOGRAFIA:

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Medicina isihastă. Taina vindecării. Vol. II, București, Editura Platytera, 2017.

Avva Ghelasie. Cuvântătorul de Dumnezeu, București, Editura Platytera.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, iconarul iubirii dumnezeiești, București, Editura Platytera.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/filocalia-la-frasinei-avva-ghelasie-136041.html

Arhimandritul Sofronie Saharov – Despre paza mintii

Doamne vindecă-mi mintea! Doamne vindecă-mi inima! Doamne vindecă-mă întreg!

Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.

În legătură cu aceasta există un subtil amănunt: Nici o patimă nu poate lucra în noi câtă vreme mintea noastră este slobodă, iar nu în chipurile acelei patimi. Numai atunci dobândeşte putere asupra noastră gândul pătimaş, când cu mintea noastră venim în atingere cu chipurile patimii şi trăim prin ele.

A ne învăţa să ne smulgem mintea din tot gândul îndreptat spre latura păcatului este o mare știință. Ea începe foarte simplu. Voi ştiţi că sunt diferite căi pentru a muta atenţia minţii la un alt subiect. Calea cea mai bună este atunci când Domnul e cu noi. Atunci totul se preschimbă în rugăciunea cucernicei iubiri către Dumnezeu şi în lacrimi de pocăinţă, rămânând uitată lumea pătimaşă a păcatului.

Dumnezeu ne părăseşte pentru ca noi să ne ostenim. Şi astfel, când ne atacă vreun chip pătimaş, trebuie neapărat să ne smulgem mintea de acolo şi să ne despărţim de acel chip al patimii. Atunci chipurile patimii nu îşi pot asuma o putere activă, lucrătoare, ci rămân în stare pasivă.

Sunt nu puţine rugăciuni pe care este bine să le cunoaşteţi, dar puteţi şi voi înşivă să făuriţi altele, căci „rugăciunea este necontenită facere”… Slobozește-mă deputerea acestor duhuri! Du-mi mintea la Cer unde petreci Tu, Dumnezeul meu! Izbăveşte-mă de robia iadului patimilor!

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Cuvântări duhovnicești, vol. I, p. 270-271)

SURSA: http://www.doxologia.ro/

Prof. dr. Georgios Mantzaridis – Despre dragoste

Dragostea către Dumnezeu si către aproapele rezumă Legea si Prorocii Vechiului Testament. Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mantuitorul a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. in aceste două porunci atarnă toata legea și proorocii”.

Dumnezeu este iubire. Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu și constituie împlinirea și valorificarea ontologică a credinței și a nădejdii. Însa iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînțeles omului. Este de o altă natură și nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ține lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simțit omului. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl silește să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertății. Omul îl poate iubi, dar îl poate și urâ pe Dumnezeu. Dar și cel ce îl urăște pe Dumnezeu dovedește de fapt o iubire bolnavă față de El, căci îi recunoaște existența și legătura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.

Dumnezeu dorește omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în ființa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi și mari porunci nu se înfăptuiește prin manifestări sau jertfe parțiale ale omului, ci prin desăvârșită și integrala dăruire de sine. Omul este chemat să il iubească pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui și cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuși? Cum îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simțite trupește și este robită patimilor? De aceea, ținerea acestei dintâi și mari porunci necesită adunarea omului în sine însuși și întoarcerea minții și a tuturor puterilor sufletești în inima lui.

Dragostea de Dumnezeu se vede din ținerea poruncilor Lui: „Cel ce are poruncile Mele și le ține, acela este cel ce iubește”. Sporirea în dragostea de Dumnezeu este totodată și sporire a libertății. Iar sporirea libertății este și sporire a caracterului dezinteresat al acțiunilor omului. Cât omul robește patimilor, nu îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Dar oricât L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la împlinirea absolută a poruncii iubirii. De aceea Sfinții mărturisesc ca nu țin deplin poruncile.

Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb față de zidirile Lui. Precum adevăratul îndrăgostit nu vede nimic în afară de persoana iubită, la fel și cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede și orbeste „față de toate cele de după Dumnezeu”, este luminat de Domnul și vede „cele… mai dumnezeiești”.

Nimeni nu îl poate iubi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu va avea frica Lui. Și nu se poate teme de El, dacă nu crede în El: Frica se naște din credință și nu credința din frică. Curățirea de patimi și sporirea în iubire se înfăptuiesc prin frică. Însă iubirea desăvârșită „scoate afară frica”. Frica este însușirea etapelor începătoare ale vieții duhovnicești. Dar nici credinciosul desăvârșit nu este netemător de Dumnezeu. Însă la el frica ia alta formă. Se împletește cu iubirea, care o face să dispară treptat. Astfel că există două feluri de frică: cea începătoare, provocaăa de amenințarea pedepsei și potrivită credincioșilor nematurizați duhovnicește, și frica desavarșită sau frica celor desăvârșiți , care se naște din adevărata dragoste de Dumnezeu și constituie rodul prezenței harului. Frica aceasta nu are nimic în comun cu instinctul fricii, dimpotrivă, prezența ei îl eliberează pe om de toata frica pamântească. Frica desăvârșită este legată de simțirea măreției darului lui Dumnezeu și a pericolului ce îl pândește pe om, și anume acela de-a se arăta nevrednic de chemarea lui și de a cădea mai apoi din pricina nestatorniciei și neputintei lui. Precum celui ce se află pe un munte înalt nu îi este frică de munte, ci de-a nu cădea, tot așa și cel ce se află în stadiul desăvârșirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cădea de la El. Se teme ca nu cumva să se arate nevrednic.

Cea de a doua mare porunca, despre care Domnul spune că este asemenea celei dintâi, este porunca iubirii aproapelui. Creștinul este chemat sa iși iubească aproapele „ca pe sine însuși”. La nivel psihologic aceasta înseamnă să îsi iubească aproapele precum se iubește pe el însuși. Însa plinătatea iubirii creștine nu se află la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separație între eul său și aproapele său, ci își iubește aproapele ca sine al său, caci aproapele este sinele său cel în Hristos.

Asemănarea celor două porunci se află la nivelul soteriologiei. Omului îi este cu neputință să se mântuiască dacă nu își iubește aproapele. La nivelul teologiei, însă, cea de a doua poruncă nu se poate pune laolaltă cu prima și, bineînțeles, nici înaintea ei. Dragostea de Dumnezeu cultivă dragostea de aproapele. Când este dobândită cea dintâi, lesne urmează și cea de a doua. Dar și dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea aproapelui. În esență este vorba de o singură iubire cu dublă lucrare, care se împarte neîmpărțit lui Dumnezeu și aproapelui. Aceasta înseamnă că, dacă lipsește iubirea de Dumnezeu, lipsește orice relație de iubire. Iubirea este înnăscută omului și expresia ei este ceva firesc. Însă adevărata iubire, definită de caracterul ei dezinteresat, este cu neputință departe de Dumnezeu.

În funcție de mobilurile care există în om, se pot distinge trei feluri de iubire: a) iubirea interesată, care se conduce după interes (slavă, bani, plăcere etc), b) iubirea naturală, care provine din atașamentul reciproc (iubirea părinților către copii, a copiilor către părinți etc), și c) iubirea dezinteresată, care izvorăște din iubirea de Dumnezeu sau din virtute și nu are în vedere nici un interes personal îngust. Iubirea interesată este „de necinste” sau blamabilă, cea naturală „mijlocie”, iar cea dezinteresată „de laudă”.

Cea dintâi experiență a iubirii i-o oferă omului iubirea maternă, încă din viața intrauterină. Prin aceasta este inaugurată simțirea și trăirea ei în lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei consecințe traumatice asupra copiilor.

Dragostea mamei este o iubire naturală care exprimă și caracter dezinteresat. Aduce copilului siguranță și duioșie, dar și dreptul de a o folosi ca mijloc de supraviețuire. Spre deosebire de iubirea mamei față de copil, iubirea copilului față de mamă este la început interesată. În continuare, însă, apar și celelalte feluri de iubire, astfel încât avem toate cele trei feluri ale ei, și nu doar în stadii succesive, ci și concomitent în relațiile interpersonale și sociale ale oamenilor.

Ținta vieții creștine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este însoțit de frica morții, pe când caracterul dezinteresat este cultivat prin depășirea acesteia. Fără depașirea fricii morții nu poate exista iubire dezinteresată. Iubirea aceasta are caracter chenotic. Adică se realizează prin dăruirea de sine către aproapele. Iar aceasta dăruire de sine îi tămăduiește eul cel interesat și îl preface în sinele său real.

Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată este nevoie de o luptă mai presus de om. Sporirea în iubirea dezinteresată se realizează prin sporirea în credință, în nădejde, în smerenie și în ascultare. Cu cât crede mai mult cineva în Dumnezeu și nădăjduiește în El, cu atat mai mult înaintează în dragostea de El și în dragostea aproapelui. Și cu cât mai mult se smerește și lasa deoparte voia individuală, cu atât mai mult i se eliberează sufletul și rodește duhovniceste. În starea aceasta sunt zădărnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt nimicite patimile și se îmbelsughează rodul Duhului. Sufletul omului se lărgește și îmbratisează întreaga lume. În modul acesta ia chip omul „cel pe de-a’ntregul” sau universal, adevăratul ipostas omenesc.

Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc să fie influențată și de către factori externi. Spiritul comunitar ce predomină în societatea agricolă acționa pozitiv în aceasta direcție. Din contră, spiritul individualist al epocii noastre influentează negativ. Astăzi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se află în afara lor sau care amenință, chiar, propria lor persoană. Viața socială se tipizează și iubirea dezinteresată dispare. Omul uită de Dumnezeu și de aproapele, se închide în individualismul său și se izolează din pricina interesului său îngust, egoist.

Se întamplă ca uneori iubirea omului să se întoarcă doar către Dumnezeu și să fie uitat omul, sau să se întoarcă doar către om și să fie uitat Dumnezeu. În situațiile acestea iubirea nu este adevarată. Precum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul, „dacă cineva zice „iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele sau îl urăște, mincinos este”. Dar și dacă zice că își iubește aproapele fără să îl iubească pe Dumnezeu, iarăși nu zice adevărul. Iubirea urmează o anumita randuială. Cea dintai vine iubirea de Dumnezeu si mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic noteaza Sfântul Grigorie al Nyssei, creștinul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu „cu toată inima și sufletul și puterea și simțirea lui, și pe aproapele său ca pe sine însuși; și pe femeie, iarași, dacă are cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar dacă se află sub înrâurirea patimilor, precum [își iubește] propriul său trup”.

Iubirea față de om nu poate fi factorul normativ al iubirii față de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legată de iubirea către Dumnezeu. Izvorul iubirii este, însă, Dumnezeu. De aceea iubirea adevarată față de om presupune iubirea față de Dumnezeu. Acest fapt este în-special subliniat în monahism, unde nu este ignorată valoarea iubirii către aproapele, dar este limpede subordonată iubirii către Dumnezeu. Când monahul pleacă din lume, la început își concentrează efortul în ținerea mai ales a primei porunci. Când ajunge, însă la o anume măsură a plinătății, atunci începe să lucreze în el iubirea lui Hristos, care îl leaga de întreaga lume.

Iubirea exista mai înainte de om. Omul vine la existența din iubirea lui Dumnezeu, se hrănește cu ea și se desăvârșește în ea. Toti iubesc, fiindcă își au obarșia în iubire si pe aceasta o au înlauntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sămanțal”. Și desfrânatul iubește desfrâul si varsatorul de sange uciderea și hoțul furtul și alții alte răutăți. Dar aceștia nu iubesc cum se cuvine, ci greșit. Iubirea adevărată are caracter chenotic. Cel ce iubește cu adevărat se leapădă de sine însuși și trăiește astfel pentru Dumnezeu și pentru ceilalți. Și trăind astfel nu doar că nu iși pierde sinele, dar chiar iși află adevăratul sine. Trăiește deoființimea omenirii și devine om universal, persoană adevărată.

Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenței omului și factor care îl ridică la calitatea de persoană adevarată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtașirea și participarea dumnezeirii” (a te împărtași de dumnezeire și a participa la ea). De aceea transcende spațiul și timpul și este păstrată în veșnica prezență a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială și trecătoare. Este legată de prezența trupească a oamenilor și durează cât aceasta. Are însușirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevarată și îmbrățișează întreaga creație.

Avva Dorotei, subliniind directa dependență a iubirii către aproapele de iubirea către Dumnezeu, notează următoarele: „Presupuneți că este un cerc, o tăietură rotundă, facută de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetați cu mintea la cele ce vă spun. Socotiți că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau viețuirile omenești. Deci cu cât intră Sfinții mai mult spre cele dinlăuntru, în dorința de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu și întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; și cu cât se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetați și despre despărțire. Căci când se despart de Dumnezeu și se întorc la cele dinafară, e vădit că, cu cât ies și se departează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alții; și cu cât se depărtează mai mult unii de alții, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Așa este firea iubirii. În măsura în care suntem în afara și nu iubim pe Dumnezeu, în aceeași măsură ne aflăm fiecare depărtat față de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin iubirea față de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; și cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu”.

Sfantul Apostol Pavel notează în imnul iubirii că omul poate avea credință și cunostință, poate deține harisme dumnezeiești și să facă minuni, poate săvârși fapte nobile în duhul jertfei de sine și al iubirii de oameni, dar să nu aibă iubire. Iar când nu are iubire, nimic nu este: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă răsunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și toata știința, și de aș avea toată credința, încât și muntii să-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toata avuția mea și de-asșda trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi folosește”.

După Sfântul Siluan Atonitul, omul care își urăște fratele, oricine ar fi el, își face inima sălaș al duhului celui rău și se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt infățișate drept fapte ale iubirii, chiar și jertfa de sine, pot exista și fără iubire reală. Pot proveni dintr-o dispoziție egoistă sau din vreun interes îngust. În special faptele filantropice ale multor asociații sau fundații se fac adesea pentru reclamă și pentru o bună imagine în societate, ba chiar pentru a masca alte interese meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala creștină. Însă acest fapt nu se întâmplă când există iubire adevărată către aproapele.

Iubirea există în persoane și se manifestă în relatiile interpersonale și sociale. Dar în același timp iubirea nu disprețuiește nici expresiile juridice ale societății. Dimpotrivă, cand există în persoane, se întipărește și în aceste dispoziții juridice. De altfel, acest fapt trebuie să fie obiectul grijii speciale a credincioșilor. În principal în vremea noastră dezinteresul credincioșilor față de prevederile juridice referitoare la viața socială – care au căpătat dimensiuni uriașe – dovedește lipsa iubirii adevărate. Totodată, însă, trebuie notat că apariția acestei iubiri în viata sociala este dificilă și problematică.

Structurile societății, care presupun interesul personal și concurența, vin în contradicție cu iubirea dezinteresată, ca și cu duhul creștinismului în general.

Iubirea dezinteresată presupune acceptarea morții și depășirea ei prin credința în Hristos. Astfel viața capătă un nou rost și un scop nou. Liber de frica morții, care dictează și modul organizării vieții în lume, credinciosul poate birui greutățile și piedicile întâlnite în lume și poate gusta viața cea adevărată și iubirea cea adevărată . Experiența iubirii este experiența vieții. Iar viața în iubire este viața în părtășia de biruință asupra morții.

Viața creștină este adunarea în iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăiește modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ținerea celei de-a doua mari porunci. Repetarea păcatului lui Adam în spațiul Bisericii se realizează prin faptul de a se autoproclama omul judecător și cenzor al celorlalți, care duce la împărțirea lor în buni și răi. Însă Hristos îi cheamă pe credincioși să nu judece, ci să ierte. Omul nu poate judeca drept, pentru că nu cunoaște totul, precum Dumnezeu. Dar când ajunge la maturitatea duhovnicească de a nu îi judeca pe ceilalți, ci de a gândi mereu cele bune despre ei, dobândește harisma sau darul deosebirii și poate distinge corect cele ale oamenilor. Și ceea ce este mai important în starea aceasta este aceea că „deși îl deosebește pe sfânt de criminal, se consideră pe sine însuși mai rău decât criminalul și îl iubește pe acesta cu durere”. Oricine îi judecă pe oameni și îi deosebește în buni și răi, pe unii iubindu-i și pe ceilalți nu, nu are iubire desăvârșită. Iubirea nu îngăduie deosebiri, ci îi îmbrățișează pe toți, fără deosebire. Când ea se mărginește la anumiți aleși și îi leapădă pe cei nealeși, lesne se preface în ură față de cei nealeși și astfel taie sau fărâmițează firea omenească.În privința iubirii, omul se maturizează treptat. Vechiul Testament, ca „pedagog către Hristos”, i-a chemat pe oameni să cultive iubirea într-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrăjmași, ci limitează ura. Scopul este restrângerea răului. De altfel, porunca „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” nu impune tautopatia, ci limitează răzbunarea la aceasta. Iar răsplătirea răului cu binele, care este introdusă în Cartea Pildelor, deși se poate interpreta ca un îndemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezintă o anume formă de răzbunare nobilă, dar și energică: „De flamânzește vrăjmașul tău, dă-i să îmbuce, iar de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni aprinși îngrămădești pe capul lui”. Deci, ceea ce deosebește iubirea creștină de oricare alta și, prin urmare, ceea ce îl deosebește pe creștinul adevărat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat. Iubirea dezinteresată este plinătatea a toată virtutea. Precum iubirea și faptele iubirii – observă Sfântul Grigorie Palama – sunt „plinătatea virtuților”, tot așa și ura și faptele urii sunt „plinătatea păcatului”. Și precum iubirea de oameni (filantropia) se însoțește și coexistă cu virtuțile, tot așa și ura de oameni (misantropia) se însoțeste și coexistă cu răutățile.

Relațiile sociale din lume se bazează pe principiul retribuției sau răsplătirii. Omul consideră natural să îi iubească pe cei care îl iubesc și să îi urască pe cei care îl urăsc. Ura față de cei ce îl iubesc și iubirea față de cei ce îl urăsc constituie abateri de la normalitate. În special ura față de prieteni este condamnată de constiința umană comună drept comportament nesănătos. Dar și iubirea catre vrăjmași este considerată nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar că se reîntoarce la starea sa după fire, în care opțiunile lui se armonizează cu firea lui, dar îl și imită pe Dumnezeu însusi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El. Din punct de vedere psihologic, în aceasta situație omul nu îl iubește pe celălalt atât cât se iubește pe sine însuși, ci mai mult decat pe sine însuși. Dar ca să ajungă la măsura aceasta a iubirii este nevoie de multă bărbăție și răbdare. Aici culminează iubirea creștină. Iar iubirea aceasta, care e tot atât de tare ca și moartea, este incomparabil mai puternică decât ura. Poate răbda chiar și răstignirea de către vrăjmași. De aceea încercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru creștin este acela de-a înceta să se mai sprijine pe puterea crucii.

Evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Sfantul Fotie spune: „Dacă toți ar întoarce și celălalt obraz celor ce îi lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care să lovească?”. Prin evitarea împotrivirii este biruit răul fără a-l mai repeta. Astfel se reduce și cantitativ prezența lui în lume. În caz contrar, răsplătirea răului cu rău devine mijlocul creșterii și permanentizării lui. Evitarea împotrivirii așează răul în trecut și deschide perspective pozitive viitorului.

Atitudinea aceasta este absolut justificată în Biserică. Dar și la nivel strict social valoarea ei este recunoscută tot mai mult. Trebuie însă notat ca la nivelul vieții sociale este absolut necesar principiul dreptății. Omul care alege și urmează calea iubirii nu ignoră, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui său, nici nu o încurajează, cerând nedreptățitului spirit de jertfă. Iubirea îmbrățișează și pe cel ce nedreptățește și pe cel nedreptățit. Aceasta impune însoțirea ei cu dreptatea. Și în cazul acesta, împotrivirea înțeleaptă față de rău în spiritul dreptății exprimă mai deplin iubirea creștină. Ținta finală a creștinului rămâne iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtuților.

Georgios Mantzaridis
Articol preluat din Morala crestina, Editura Bizantina

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul – Sa ne amintim ca Hristos locuieste in noi si suntem purtatori de Dumnezeu

ANUL NOU

Astăzi, 1 ianuarie, începe noul an. Se spune că luna ianuarie își trage numele de la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an. Alteori, îl înfățișau ținând o cheie cu care încuia anul care a trecut și deschidea ușa celui nou. Alteori, purta în mâini numărul „trei sute șaizeci și cinci”, scris cu litere grecești, exprimând numărul zilelor anului, ca și cum ar spune că acest zeu stăpânește anii și veacurile, conduce inimile și pașii noștri de-a lungul anilor.

Dar zeul Ianus nu există. Cel care a făcut cerul și pământul și ne-a adus la viață, El ține în mâinile Sale anii și vremile, tot El, și astăzi, ne-a pus în albia anului nou. El este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a venit în lume ca să ne dea bucuria Dumnezeirii Lui.

Dar să vedem care poate fi bucuria și reușita noastră, cum putem să străbatem cele 365 de zile care încep acum și care vor reîncepe peste un an, și apoi în toți ceilalți ani, ca să nu ne pară rău și să spunem că viața noastră s-a scurs în zadar.

Astăzi prăznuim Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. La Vecernie și la Utrenie am cântat un tropar mic, dar foarte frumos: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Mântuitorul a primit să poarte firea omenească și, în plus, să-Și taie împrejur trupul Său. Lucrul acesta vrea să ne arate că Hristos este în fiecare zi cu noi, că au trecut acele milenii în care oamenii îl așteptau pe Dumnezeu să vină pe pământ, pentru că Îl simțeau că este dincolo de astre și de ceruri. Cine poate să ajungă la Dumnezeu, câtă vreme El este mai presus de ceruri? Cine poate să aibă un Dumnezeu Care este atât de departe de inima omului? Omul se lupta și se întreba unde este Dumnezeu.

Dar troparul spune: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Pentru că am căzut în păcat, la pământ, a coborât împreună cu noi și Dumnezeu, dar, ca să nu fie nevăzut și necunoscut, S-a îmbrăcat cu firea omenească și S-a făcut Prunc. În a opta zi a suferit cea mai mare înjosire, tăierea împrejur. Tăierea împrejur arăta că pruncul era păcătos. Îl dezbrăcau pe o masă, în Templu, și îi tăiau ce se taie cu ocazia aceasta. Curgea sângele, pe copil îl durea și plângea. L-au dezbrăcat și pe Hristos și L-au pus pe masa pe care trecuseră păcătoșii, și I-au tăiat ce se taie cu ocazia aceasta, ca și cum ar fi fost cel mai mare păcătos. Care minte și-ar fi putut închipui așa ceva?

Ce sens are acest lucru? Așa cum spun troparele noastre, Vechiul Legământ și teologia noastră, Tăierea împrejur a lui Hristos a fost pentru noi un tip [chip, prefigurare – n.n.]. Adică Hristos a purtat trupul nostru în așa fel, încât să nu-l mai poată lepăda și să ne poarte cu El în nesfârșitele veacuri. Dumnezeu a făcut ceea ce am făcut și noi oamenii: S-a supus la cele mai înjositoare ritualuri ale Legii, ca să ne spună: „Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat împreună cu tine. Numai și numai să simți că și în iad, în mijlocul leilor, și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău..” Așa cum Hristos nu-Și mai leapădă trupul, tot așa nici noi nu-L pierdem pe Dumnezeu, care a pătruns în propriul nostru trup. Suntem nedespărțiți, de acum, de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este deasupra astrelor și cerurilor, ci este aici, în trupul meu, în pleoapele mele, în mâinile mele bătătorite sau însângerate, în inima mea păcătoasă, în durerea mea profundă.

Tăierea împrejur este o preînchipuire a tăierii împrejur cea nefăcută-de-mână, adică a Botezului. Biserica ne botează și ne naște „în Hristos”, ne face oameni noi. Astăzi ne spune: „Copiii mei, odată cu Noul An și cu Tăierea împrejur a lui Hristos, vă înnoiesc, vă botez din nou, vă fac <<făptură nouă>> (2 Cor. 5, 17), ajunge să vă deschideți inima ca să mă cuprindeți.” Asta înseamnă că ne-am împărtășit de cea mai mare taină, pe care nu și-a putut-o închipui niciun om înainte de Hristos.

Ca să putem înțelege mai bine, Biserica aduce astăzi împreună cu Hristos și un martor al sfințeniei Lui, pe Marele Vasile, primul sfânt pe care îl prăznuim în fiecare an. Marele Vasile ne arată cum putem să fim uniți cu Dumnezeu fără să ne vătămăm. De aceea și în slujba lui se spune că „strălucește tuturor în chip duhovnicesc”. Sfântul Vasile este atât de mare, încât te face să-ți închizi ochii de multa lumină pe care o răspândește, pe care o strălucește în chip duhovnicesc de pe cerul lumii. Biserica l-a numit „gura înțelepciunii”, „temelie neclintită a Bisericii”, ceea ce înseamnă că Sfântul a întemeiat Biserica pe temelia lui Hristos și a apostolilor, ca să nu o poată birui nimeni.

De asemenea, la apolisul slujbei spunem: „Pentru rugăciunile celui între sfinți Părintelui nostru Vasile cel Mare, arătătorul de cele cerești.” „Arătător de cele cerești” înseamnă că lumina lui, măreția lui, slava lui ajung până la cer. Cuvântul „arătător de cele cerești” are și un al doilea înțeles: după ce Marele Vasile a cunoscut cerul, ne descoperă cum este Dumnezeu și cum să-L avem pururea cu noi. Cerurile s-au uimit văzând slava Marelui Vasile.

Sfântul era tuberculos, gârbovit, slăbănog, nu mânca nimic. Și totuși întrecea cerurile, pentru că Dumnezeu ne-a făcut un dar. Spune asta și unul dintre tropare, precum și Apostolul care se citește la Liturghie: „În Hristos locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Când oamenii L-au văzut pe Hristos, unii L-au luat în râs, unii L-au bătut cu pietre, alții voiau să-L arunce de pe spinarea muntelui, iar alții, în cele din urmă, L-au răstignit. În El însă locuia toată Dumnezeirea. Tot așa și în noi locuiește toată Dumnezeirea. De aceea Marele Vasile, așa cum spun troparele, le-a părăsit pe toate, „alegând împreuna-viețuire cu Dumnezeu”, ca să trăiască zi și noapte cu Dumnezeu.

Troparul Sfinților Trei Ierarhi îi numește pe aceștia „preamari luminători”. Primul luminător este Marele Vasile. Cuvântul „luminător” înseamnă „lanternă”. Așa cum în întuneric aprindem lanterna și dintr-o dată le vedem pe toate, tot așa o mare lanternă, un reflector este și Marele Vasile, care prin viața lui ni-L descoperă pe Hristos. Ne privește în ochi și ne spune: „Uite, aici este Hristos!”. Noi nu vedem lumina, dar o mărturisește și teologia Marelui Vasile, iar Sfântul devine o fereastră prin care noi, oamenii, Îl privim pe Dumnezeu în adâncurile noastre, acolo unde L-am pus prin Botez. Dar fiecare detaliu ne spune că am făcut o nuntă cu Dumnezeu, una care nu e nici lumească, nici exterioară și care nu se mai dezleagă. Este o căsătorie de nedezlegat. În nunta cu Hristos nu există divorț.

Prin urmare, Îl avem cu toții pe Hristos? Desigur, ne-o spune Sfântul. Dar când păcătuim, ce se întâmplă? Să luăm un exemplu. Un tată a strâns cu trudă o avere pe care o lasă moștenire copilului său, căruia îi spune: „Copile, toate acestea sunt ale tale, să facem deci un act, ca să nu ți le poată lua nimeni.” Dar copilul îi răspunde: „Nu vreau, tată!”. Tatăl le-a pregătit pe toate și așteaptă numai semnătura copilului. Dacă el nu va semna, e cu neputință să-și primească moștenirea care îi aparține. Tot așa și Dumnezeu, vrând-nevrând, Se află înlăuntrul nostru, dar nu ne poate convinge, vrea ca inimile noastre să consimtă cu El și abia atunci lucrează. Dar când noi nu vrem, El șade întristat în noi și nu face nimic.

De aceea Sfânta Scriptură spune: „Nu întristați pe Duhul Sfânt!” (Ef. 4, 30). Lăsați-L pe Dumnezeu să vă îmbrățișeze, să vă lumineze, la fel ca pe Marele Vasile! Lăsați-L să facă din fiecare zi a voastră o amiază însorită! Așa s-a întâmplat cu Sfântul Vasile. Fratele lui, Grigorie de Nyssa, spune numai două propoziții: „În timpul nopții, pe când el se ruga, casa se umplea de strălucirea unei lumini”. În timp ce Sfântul se ruga noaptea, pe întuneric, peștera și el însuși se umpleau pe neașteptate de o lumină imaterială, dumnezeiască, iar el devenea cu totul strălucitor, un luminător. De atunci, Sfântul Vasile vorbește neîncetat despre lumina necreată și despre faptul că, îndată ce Îl cerem pe Dumnezeu, El ni le dă pe toate.

Frații mei, Marele Vasile răscolește toată istoria Bisericii și a legăturii lui Dumnezeu cu neamul omenesc! De aceea aseară, la Vecernie, Biserica noastră a citit din Vechiul Legământ textul care spunea: „S-a arătat Domnul lui Avram și i-a spus: <<Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!>>” Avraam L-a recunoscut de îndată pe Dumnezeu, a căzut la pământ și I s-a închinat. Atunci Dumnezeu, ca să-i dea curaj, i-a spus: „Iată legământul Meu cu tine! Ți-am făcut multe făgăduințe, că din tine va ieși un popor ales, poporul care Îl va avea cu el pe Dumnezeu în fiecare zi. Și acum, privește-Mă, Eu sunt Dumnezeul tău! Tu, cel muritor, Mă vezi și nu mori. Iată legământul Meu! Tot ce ți-am spus este adevărat. Fiindcă mă vezi acum, se vor plini și toate celelalte” (cf. Fc. 17, 1).

După Avraam, L-au mai văzut pe Dumnezeu Isaac, Iacov și miriade de miriade de sfinți, numai și numai ca inimile noastre oarbe să creadă. Dar ce înseamnă acest „Eu” din cuvintele „Eu sunt Dumnezeul tău”? Când auzi pe neașteptate strigătul „Eu”, tresari. Dumnezeu a vrut ca prin cuvântul „Eu” să-l facă pe Avraam să fie atent. „Aici sunt Eu, îi spune, aici este și testamentul Meu.” Oamenii își semnează testamentul la notar, dar „pentru testamentul Meu, zice Dumnezeu, nu e nevoie să mergi nicăieri. Aici unde sunt Eu, tot aici ești și tu. Suntem adunați la un loc și tot ce aștepți se va împlini cu siguranță”.

Și tu, fratele meu, acolo unde stai, plin de lipsuri, zdrobit, acolo unde spui că ești necredincios, că nu există Dumnezeu, numai puțin dacă îți amintești de El, se poate să-I auzi glasul! Acel „Eu” al lui Dumnezeu înseamnă că nu ești singur: „Aici sunt și Eu, Dumnezeul tău!”.  Trebuie să fim foarte învârtoșați la inimă ca să nu putem pricepe asta!

Dar este cu putință ca noi, cei atât de păcătoși, care L-am uitat în viața noastră de zi cu zi, să-L avem lângă noi atât de ușor, cu toate că ochii noștri nu L-au văzut, fiindcă slujesc deșertăciunii și stricăciunii? În mod sigur, da! Ce este Sfânta Liturghie pe care am săvârșit-o astăzi? Ce este biserica în care ne-am adunat? Ce lucru săvârșiți de fiecare dată când veniți la biserică? Ce este slujba noastră bisericească? La Utrenie, Icosul Marelui Vasile spune: „Veniți, așadar, să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor, cu căldură!”, adică: Veniți să mergem să-L vedem pe Hristos! Aici nu există nimic care să nu fie putător de Dumnezeu, și de aceea zice: „să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor”. Oriunde am privi, acolo este și Dumnezeu! Dumnezeirea întreagă a fost acoperită de trupul lui Hristos, și noi suntem acoperiți în întregime de dumnezeirea lui Hristos. Prin urmare, slujba noastră bisericească ne învăluie cu dumnezeirea lui Hristos. După cum, în trecut, mama învelea copilul cu feșe, așa și Hristos ne învăluie cu dumnezeirea Lui, ca să ne ocrotească.

Astăzi vorbim despre Marele Vasile, arătătorul de cele cerești. Dar oare nu fiecare slujbă și fiecare viață de sfânt vorbesc despre trăirile lui cu Dumnezeu? Unde există un sfânt și acolo unde citești viața unui sfânt, acolo poți să auzi glasul lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ieș. 20, 2). Acolo unde citești, între carte și ochii tăi, sunt Eu, zice Dumnezeu, și toate câte le-a făcut sfântul, martiriul lui, pătimirile, slava lui – toate mărturisesc că Eu eram cu el.

Să-i imităm pe sfinți, să le imităm credința, să credem cum au crezut ei! Și în ce credeau? În Dumnezeul cel nevăzut, Care Se arată în semne văzute. De asemenea, să le imităm căldura! Ce minuni a făcut fiecare sfânt! Ce lei a biruit! Ce împărați a disprețuit! Fiecare sfânt a întrecut orice gândire omenească, pentru că avea râvnă dumnezeiască. Așa cum aprindem o lumânare și se face puțină căldură, tot așa să facem puțină căldură în sufletul nostru. În sfârșit, să le imităm smerenia! Dar ce înseamnă smerenie? În timp ce suntem păcătoși, năpăstuiți, să avem, cu toate acestea, curajul să mărturisim: „Da, aici se află Dumnezeu!” Sau să avem smerenia să mărturisim dumnezeirea Lui, așa cum au mărturisit-o sfinții! Locul unde se află Dumnezeu devine sălașul Lui, și noi, de asemenea, devenim sălașele lui Dumnezeu.

Suntem purtători de Dumnezeu. Când ne mișcăm, să ne amintim că Îl ducem cu noi pe Hristos peste tot. El acceptă să rămână înlăuntrul nostru – însă nu ia parte la păcatul nostru –, iar îndată ce vărsăm o lacrimă ori ne facem cruce ori spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, ne luminează îndată cele dinlăuntru și ne dăruiește lucrarea Sa nezidită și dumnezeiască. Prin urmare, noi suntem sălașurile lui Dumnezeu.

Dar casa noastră ce este? Când mergi, iubitul meu, acasă și din iubire îți îmbrățișezi și îți săruți nevasta, când ești unit cu ea și-i porți de grijă cu dragoste, cu dor și cu jertfă, ce crezi că faci? Îți faci casa purtătoare de Dumnezeu. Să nu vă impresioneze ceea ce vă spun. Prorocul Maleahi îi spune bărbatului: femeia cu care te-ai căsătorit este „părtașa ta și femeia legământului tău” (Mal. 2, 14). Ce înseamnă asta?

Când avea loc o nuntă în Vechiul Legământ, perechea mergea în prima sâmbătă la sinagogă, bărbatul cu prietenii săi, iar femeia cu prietenele ei. Preoții îi puneau cu cinste în față, și pe bărbat îl socoteau drept cap al femeii, ca fiind un tip [chip, prefigurare – n.n.] al lui Hristos Care avea să vină, și îi dădeau să citească Legea și Prorocii. În acest fel voiau să arate că nunta nu este atât conviețuirea bărbatului cu femeia, cât un acord cu Legea și Prorocii. La fel și noi, prin căsătorie ne legăm viața noastră de Hristos. Iar când au avut loc păcate înainte de căsătorie, Biserica are și atunci îndelungă-răbdare, nu înlătură iubirea ei, milostivirea ei. Episcopul semnează contractul, care înseamnă că cei doi s-au unit cu Hristos. După cum Hristos S-a pironit pe lemnul Crucii, tot așa ne pironim și noi pe Hristos, ca să ne slăvească și să ne dăruiască viață.

Dumnezeu a vrut ca cei căsătoriți să aibă neîncetat bucurie și reușită. De aceea, să vedem realitatea zilnică. Când mergem acasă, unde ne ducem de fapt? La Dumnezeu. Când ne îmbrățișăm soția și copiii, acolo este Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune: când se căsătoresc doi tineri, nu e îngăduit, în primul an, ca soțul să meargă în armată, chiar dacă țara se află în cea mai mare primejdie, pentru că oastea înseamnă primejdie, frică, zbucium. Eu vreau, zice Dumnezeu, ca femeia să se veselească, să se bucure, să fie fericită cu bărbatul ei și bărbatul cu femeia lui (cf. Deut. 24, 5), ajunge să priceapă că Eu fac toate acestea.

Dar ce facem când le dăm copiilor noștri o educație creștinească, atunci când îi învățăm cum să trăiască după voia lui Dumnezeu? Ochișorii lor devin adâncurile lui Dumnezeu, pline de milă și de iubire. Când ne ajutăm copilul cu răbdare și cu smerenie, dar îi respectăm libertatea, adică îi îngăduim să trăiască fără să-i fie frică de noi, ce facem? Mărturisim libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Așadar, și casa noastră este casa lui Dumnezeu. Acolo unde intră soții și copiii, acolo este și Hristos.

În sfârșit, ce facem când ne rugăm? Ați văzut câte izvoare ni-L dăruiesc pe Hristos – „apa săltătoare spre viață veșnică” (In. 4, 14)? Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. O spun toți Părinții, toți sfinții Bisericii, și o veți pricepe și voi dacă o să încercați. Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni. Așadar, când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, Îi așternem lui Hristos propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru. Îi așternem durerea noastră, necazul nostru, dorințele noastre, nădejdile, credința și necredința noastră. Hristos primește să-I așternem înainte chiar și păcatele noastre, ca să le calce în picioare măgărușul – fiindcă a intrat în Ierusalim pe mânz de asin (cf. In 12, 15) și – să le risipească, așa încât omul care se roagă să audă: „Și Eu, Dumnezeu, intru înlăuntrul tău!”

La rugăciune, împreună cu greutățile și nădejdile noastre, întindem și mrejele ca să-L prindem pe Hristos. Ucenicii au aruncat mrejele ca să prindă pești și, în cele din urmă, L-au prins pe Hristos. Avem și noi mrejele noastre. Sunt toate cele pe care le facem și-I plac lui Dumnezeu: virtuțile noastre, postul, privegherea, rugăciunea noastră, chiar și numai o jumătate de oră pe zi. Tot ce facem, Dumnezeu primește ca un covor și pășește pe el împărătește, ca să ne binecuvânteze și să ne îmbogățească.

Să știm că suntem neîncetat împreună cu Hristos. Cine nu va fi un om fericit când va înțelege aceasta? Am spus că Hristos a luat trup. Hristos nu se poate să mai trăiască fără trupul Său. Tot așa nici noi nu mai putem trăi fără Hristos. Prin urmare, trupul nostru Îl învăluie pe Hristos, Care S-a îmbrăcat cu acest trup. În Vechiul și în Noul Legământ există același simbolism. În Vechiul Legământ Dumnezeu se numea „Iahve”. Numai ce auzi numele acesta și te înfricoșezi! Și totuși, în Noul Legământ, S-a smerit și S-a făcut cum suntem noi, S-a întrupat în Hristos, S-a aplecat ca să ne mântuiască. De aceea nu mai este cu putință să ne despărțim de El. Suntem neîncetat nedespărțiți de Hristos! La Sfânta Liturghie turnăm în Sfântul Potir vin și apă, iar după sfințire, punem și o părticică din Sfânta Pâine. Binecuvântăm vinul și îl facem Sângele lui Hristos. Hristos este acolo. Dar de ce punem și vin, și apă? Dacă nu punem și apă, nu devine Hristos. Dacă punem numai apă și nu turnăm vin, iarăși nu devine Hristos. De ce? Ca să ne amintească de întâmplarea praznicului de azi. Vinul este simbolul lui Hristos Care îmbată inimile, iar apa este poporul lui Dumnezeu. Așa cum Hristos nu poate să existe fără trup – Dumnezeu nu acceptă să mai stea undeva fără om, fără popor –, tot așa, unde sunt eu, acolo Se află și Dumnezeu. Prin urmare, bucuria noastră este tihnită și ușor de dobândit, pentru că El este bucuria noastră.

Vă doresc, frații mei, ca noul an să fie plin de bucurie și reușită! Vă urez „La mulți ani!”, ani mulți, ca bucuria și reușita voastră să sporească! Ani mulți, care să vă dăruiască vouă și familiilor voastre bunătățile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov, ale patriarhilor, ale prorocilor, ale sfinților! Fie ca toate bunătățile să vină în satul vostru și în casele voastre! Știu că sunteți poporul iubit al lui Dumnezeu. Așadar, „La mulți ani!”, ca să putem spune ce spune Megalinariul de azi: „Mărește, suflete al meu, pe Marele între ierarhi Vasile!”, pentru că ne-a dat simțământul lui Dumnezeu, Care este unit cu viața noastră. Deschis-ai, arătătorule de cele cerești, Vasile, cerurile, și ne-ai descoperit că de acolo a coborât Dumnezeu și a venit peste noi!

Să încheiem cu o întâmplare. Cineva s-a dus la biserică să-L găsească pe Dumnezeu. A îngenuncheat plin de dorință și se ruga. Avea mare nevoie. Nu a simțit nicio pace, n-a înțeles nimic. S-a dus acasă, și noaptea, l-a înconjurat dintr-o dată o lumină imaterială, lumina Dumnezeirii. S-a schimbat, s-a luminat, s-a bucurat, a prăznuit, a înțeles că era Dumnezeu. A îngenuncheat, ca să I se închine și să-L roage, dar uitase ce voia să-L roage. Nu mai avea nimic să-L roage. Totul se schimbase înlăuntrul său. Totul devenise o prezență dumnezeiască.

Tot așa să fie prezența lui Dumnezeu și în voi, și așa vă doresc să trăiți ani mulți!

(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

SURSA: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Arhimandritul Lazar – De cat timp este nevoie pentru vindecarea sufletului

“Toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare. Ultima precizare este foarte importantă – lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi, plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin desele înşelări. Cu totul altceva ne învaţă experienţa nevoitorilor ortodocşi.

Se vede bine din paterice cât de grea, de neîntreruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului lepros, chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri. Oare munţii sălbatici, văgăunile nelocuite de oameni, pădurile dese în care s-au nevoit mulţi Părinţi, lipsa oricărei comunicări cu lumea, postul strict, rugăciunea neîncetată pe fondul credinţei profunde şi al neclintitei nădejdi în Dumnezeu, plânsul permanent pentru sine şi alte nevoinţe înalte ale ne-voitorilor, oare acestea nu sunt cele mai puternice mijloace împotriva rădăcinilor adânci ale păcatului? Ar trebui ca omul care a îmbrăţişat un astfel de mod de viaţă să se curătească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu şerpii patimilor care se cuibăreau în inimile lor, înainte ca ei să atingă eliberarea de aceste patimi; le omorau şi dobândeau pacea sufletului.

„Până la sfârşitul omului, patimile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea„, spunea Ava Isaia.

Cuvioasa Măria Egipteanca, care a plecat în pustia Iordanului pentru pocăinţă, 47 de ani a trăit în acea pustie neîntâlnind vreun om, neavând mâncare şi îmbrăcăminte, hrănindu-se doar cu rădăcini. Dintre ei, 17 ani s-a luptat cu gândurile sale ca şi cu nişte fiare nemiloase. Când gusta mâncare sărăcăcioasă, îşi amintea de carne şi de peşte, i se făcea sete de vin, apoi o stăpânea dorinţa de a cânta cântece desfrânate ce îi ruşinau inima şi auzul. Ea plângea şi cu durere striga către cer, chemând ajutorul lui Dumnezeu. Focul pătimaş se aprindea înăuntru şi o ardea toată, aprinzând pofta arzătoare. Ea se arunca la pământ şi aşa stătea o zi şi o noapte, până când pocăinţa se săvârşea şi mila lui Dumnezeu alunga ruşinea cea rea. întuneric după întuneric, necaz după necaz au venit asupra ei timp de 17 ani. Şi doar după acest timp i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca Ajutoare şi a început să o conducă, alungând orice ruşinare păcătoasă de la sufletul Măriei.

Cuviosul Iona Multpătimitorul s-a nevoit în Lavra Peşterilor din Kiev şi a pătimit mult de pe urma poftei desfrânării; nimic nu-l putea izbăvi – nici setea, nici foamea, nici lanţurile grele. Atunci s-a zăvorât în peşteră, unde a început să ducă o luptă cumplită cu patima. Ajungea uneori să se îngroape până la umeri în pământ, dar focul poftei tot nu-l lăsa. Periodic diavolul, în chipul unui şarpe mare, se năpustea asupra nevoitorului, chinuindu-l cumplit. în sfârşit, Domnul l-a izbăvit pe robul Său după 30 de ani de zăvorare, după atât de multe necazuri. Şi doar atunci patima s-a retras de la Ioan şi lumina dumnezeiască l-a luminat pe nevoitor.

Ava Ammona a spus: „Eu am petrecut 14 ani în schit, rugându-L pe Dumnezeu zi şi noapte ca El să-mi dăruiască să înving mânia.”

Un frate care vieţuia în pustie, ruşinat de dorinţa de desfrânare, a mers după îndrumare şi ajutor în rugăciune la bătrâni. Şi, iată, găsind acolo pe Ava Pamvo, printre cei mai mari şi iscusiţi după cugetare, i-a povestit lupta sa. Acela l-a liniştit şi l-a îndrumat. De asemenea a spus despre sine: „Tu mă vezi cât sunt de bătrân. De 70 de ani trăiesc în chilia aceasta în grijă pentru mântuirea mea. Şi în prezent rabd ispite şi năpaste. Crede-mă, fiule, că timp de 12 ani nu m-a lăsat diavolul desfrânării nici ziua, nici noaptea, neîncetat năpădind cu gânduri şi fantezii întinate!” Şi povestea bătrânul cât de dureroasă şi de grea era lupta lui cu diavolul desfrânării, cum de multe ori ajungea până la durere şi deznădejde, cum peste mult timp Domnul l-a eliberat, învăţându-l să-şi cunoască neputinţa şi să aibă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, iar nu în forţele proprii.

„Nu este nimic mai rău decât deprinderea păcătoasă. Cel infectat de obiceiul păcătos are nevoie de mult timp şi de efort ca să se elibereze de el”,i-a spus un stareţ egiptean.

Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Domnul poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli ar trezi în noi dispoziţia sufletească mândră, mulţumită de sine, liniştitoare, lipsită de acţiune. Sfinţii Părinţi au văzut clar aceasta. Astfel, Ama Sarra s-a luptat cu diavolul desfrânării timp de 30 de ani şi niciodată nu s-a rugat ca lupta să se îndepărteze de la ea, dar îl ruga pe Dumnezeu să-i dăruiască vitejie şi curaj în luptă. Ioan Colov s-a rugat la Dumnezeu şi au fost luate de la el dorinţele pătimaşe. El a simţit o linişte extraordinară. Atunci s-a dus la un părinte oarecare şi i-a spus: „Mă văd liniştit, neavând nici o luptă.” Bătrânul i-a răspuns: „Mergi şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi întoarcă luptele şi acea zdrobire a inimii şi smerenia pe care le aveai mai înainte: datorită luptei, sufletul vine la bunăstare.” Ioan a cerut de la Dumnezeu întoarcerea necazului, iar atunci când a venit, nu se mai ruga pentru eliberarea de necaz, ci spunea: „Doamne, dăruieşte-mi răbdare în necaz!”

Iată învăţătura ortodoxă! Nu să căutăm linişte, nici eliberare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim curăţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” şi care Ii este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia” noastră este nimic.

In contradicţie cu acest duh stau multe învăţături religioase moderne, cum ar fi căutarea mângâierilor duhovniceşti, o stare dulceagă, fără de griji, fără întristare, un fel de fericire a „Raiului”, numai aici, pe pământ, netrecând pe calea curăţirii, a spălării de propriile răni cauzate de păcate. Astfel de învăţături religioase se străduiesc să închidă ochii omului asupra bolilor lui, să-i creeze iluzia sănătăţii, îl invită să se bucure şi să se delecteze cu sănătatea falsă şi cu gândirea proprie, să persiste într-o linişte amăgitoare pentru destinul său viitor, să se îmbete de iluzia fericirii şi a armoniei, dar de fapt să poarte în sine seminţele unui mare necaz, germenele chinului groaznic ce i se va arăta atunci când odată cu viaţa aceasta va fi luată de la el şi acea cortină a minciunii cu care era acoperită adevărata stare a lucrurilor.

Cât de trează, cât de mângâietoare este credinţa noastră ortodoxă! Să te tot necăjeşti aici, pe pământ, din partea diavolilor, din partea oamenilor, de la neputinţele proprii trupeşti şi sufleteşti, să plângi, să boceşti până la sfârşitul acestei vieţi pământeşti necăjite, iar tot ce este dulce, mângâietor, lasă să fie acolo, în veşnicie! Deoarece în viaţa temporară, schimbătoare, nu este sigur să ai ceva preţios.

Dar cum privesc la bolile duhovniceşti oamenii amăgiţi, cei care n-au primit chipul pocăinţei de la Biserica noastră, de la Sfinţii Părinţi, care nu au încredere în învăţătura ortodoxă? Ei îşi rezolvă cu curaj greutăţile, la ei totul este simplu. S-a întâmplat să aud o discuţie a unui penticostal cu creştinii ortodocşi. El îi mustra pe ortodocşi de răceală şi de lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, de fariseism. El explica recunoaşterea lor ca fiind neputincioşi duhovniceşte şi plini de patimi prin nepăsare, prin nedorinţa lor de a se încredinţa în întregime acţiunii „harului”. Considera că cauza este în ei înşişi, iar, dacă ar dori, într-o clipă ar putea să se elibereze de patimile lor. Pentru aceasta se cer doar hotărâre şi pocăinţă a sufletului – şi toată păcătoşenia va dispărea brusc. „Harul” îl va elibera pe loc pe cel care s-a pocăit. O astfel de pocăinţă pe loc ar arde orice păcat din suflet, după care ar urma vederea înainte şi iluminarea. Astfel că toată problemă constă în alegere, în hotărâre etc. El însuşi, la primul act fierbinte de „pocăinţă”, a simţit această eliberare şi a primit „harul Duhului”. Din acel moment şi-a schimbat complet viaţa, simte permanent în sine o dragoste neobişnuită pentru toţi, hotărârea de a se jertfi pe sine de dragul lui Dumnezeu, este orbit de „lumină” şi neobişnuit de fericit. Şi, într-adevăr, el iradia tot, era înflăcărat de o însufleţire lăuntrică. Ne povestea despre minuni uimitoare, care se întâmplă permanent cu el din acel moment şi cu membrii familiei lui (care, de asemenea, toţi, s-au transfigurat în mod minunat după „botezul” la penticostali).

Toate obiecţiile ortodocşilor, circumspecţiile lor împotriva unor astfel de minuni, câteva tentative de a-i oferi învăţătura despre neîncrederea în sine şi despre profunda rănire a sufletului omenesc în faţa amăgirii s-au arătat doar o nouă mărturie a justeţii lui şi încă o dată l-au convins că ortodocşii, din cauza nepăsării lor, a puţinei credinţe şi a timidităţii lor, a ataşamentului faţă de „canoanele fără de viaţă”, din cauza fariseismului lor, au pierdut orice comunicare cu Dumnezeu.

Trebuie să remarcăm că vioiciunea, însufleţirea, fierbinţeala, renunţarea la sine, pregătirea de a merge la orice act de eroism şi alte trăsături exterioare ale unor asemenea oameni le creează o impresie care îi robeşte, în comparaţie cu ortodoxul smerit, care suspină din greu pentru sine, care nu vede nimic bun în sine.”

Arhimandritul Lazar

Articol preluat din carte Despre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/