Acesta este numit şi Teofan Sigrianul, căci Sigriana (în Turcia) este locul naşterii sale. A trăit la sfârşitul veacului al VII-lea şi începutul veacului al VIII-lea.
Fiind rudenie cu împăratul Leon Isaurul şi cu fiul său, Copronim, avu parte de mare bogăţie şi strălucire. În timp ce tatăl său, Isac, era mai mare peste ţinutul eghepelaghiţilor. Pe când avea 12 ani fu logodit cu o copilă, cu care trăi laolaltă timp de 8 ani. Şi el şi logodnica sa aveau multă avere. Auzind de la unul din slujitorii să vorbindu-i de viaţa monahală, se umplu de dor pentru această viaţă. După plecare la cele veşnice a mamei sale, tatăl logodnicei sale îl sili să se căsătorească.
Venind ziua nunţii, li se pregăti cămara de nuntă şi toate cele cuvenite. Rămas singur cu soţia sa, îi mărturisi acesteia gândurile lui tainice şi se învoi cu dânsa să trăiască în feciorie. Auzind deplina încuviinţare a logodnicei sale, dădu slavă lui Dumnezeu, iar de atunci mai departe îşi săvârşeau împreună rugăciunile de zi şi de noapte.
Nelegiuitul împărat Leon, ca şi socrul tânărului, auzind acestea, se împotrivi cu toată puterea dorinţei lui. Mai mult, împăratul îl trimise în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredinţându-l cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr aduse la îndeplinire porunca împăratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui.
Când sfântul Teofan împlini 21 de ani, împăratul cel cu nume de fiară şi socrul lui încetând din viaţă, de pe urma morţii lor nu numai Teofan se bucurat de libertate, ci şi lumea întreagă. Sceptrul împărăţiei fu luat mai departe de împărăteasa Irina.
Fiindcă acum îşi putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el îşi împărţi averile celor sărmani şi săraci şi pe toţi slujitorii lui îi cinsti cu libertatea. Şi dând soţiei sale multă avere, o duse, după voia ei, în Mănăstirea Princhipos, unde aceasta îmbrăcă haina monahală cu numele Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte.
Iar el, dându-se pe sine Domnului, intră în Mănăstirea lui Polihroniu, care se găsea în munţii din ţinutul Sigrana. Dăruindu-se vieţuirii monahale plin de dor şi râvnă, nu voi să primească să fie conducător, ci stând în chilie îşi scotea hrana de pe urma ostenelile mâinilor sale, copiind, cu scrisul său frumos, diferite lucrări, timp neîntrerupt vreme de 6 ani.
Apoi, plecând la cele veşnice egumenul mănăstirii, fraţii îl rugară stăruitor pe cuviosul Teofan să binevoiască a fi egumenul lor, iar el, neprimind, se duse de la dânşii în muntele Sigrianei. Şi sălăşluindu-se în pustia aflată acolo, vieţuia în toată cuvioşia, umplând-o pe aceasta ca pe o cetate a lui Dumnezeu de plăcuţi ai Lui, căci mulţi veniră să se sălăşluiască la dânsul. Deci ridică şi mănăstire a cărei egumen fu pus, iar el slujea cu mâinile sale la trebuinţele tuturor, făcându-se tuturor chip de viaţă îmbunătăţită în iubirea de osteneală.
În acele vremi, se adună al şaptelea Sinod al Părinţilor de la Niceea (787) împotriva prigonitorilor icoanelor.
Fiind chemat şi cuviosul părinte Teofan, egumen al marii mănăstiri Sigriani, acesta strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul sfinţilor părinţi, căci mulţi veniră înveşmântaţi în haine bune, iar el merse la sinod călare pe asin prost, cu haine vechi şi cu multe cusături, iar toţi văzându-l, se umiliră şi se folosiră, căci ştiau viaţa lor cea plină de strălucire dinainte.
La vârsta de 50 de ani, fu cuprins de o boală din pricina căreia rămase tot restul vieţii nemişcându-se din patul durerii sale.
Iar după împărăteasa Irina urmând la împărăţie Leon Armeanul, acesta merse până acolo cu ticăloşia şi nelegiuirea lui, încât trimise după acest om al lui Dumnezeu, spunându-i:
– Vino şi te roagă pentru noi, că pornim împotriva barbarilor.
Iar sfântul Teofan, pentru că nu se putea mişca, fu luat cu căruţa şi dus până la corabie, iar apoi cu corabia până la Constatinopol. Ajuns acolo, nu putu vedea faţa cea necurată a tiranului, căci acesta îi trimise numai înştiinţare spunându-i:
– Dacă vei consimţi la rugămintea mea, îţi voi da ţie şi mănăstirii tale multe bunătăţi, iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul spânzurătorii şi te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoşare.
Mărturisitorul Teofan însă îi răspunse:
– Nu-ţi deşerta vistieriile de darurile tale! Iar în ceea ce priveşte lemnul spânzurătorii, sau chiar şi focul, pregăteşte-le încă de astăzi, căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea Hristosului meu.
Auzind acestea, neruşinatul tiran îl dădu în mâinile lui Ioan Mantos, care se găsea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se fălea cu ştiinţa lui, căci socotea că acesta îl va face să-şi schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, fu dus la Mănăstirea Sfinţilor Serghie şi Vah de la Ormizda, care se găsea în apropierea palatului, unde începu lupta în cuvinte cu Mantos. Însă Mantos, fiind învins de Teofan, care îl străfulgeră cu lumina înţelepciunii lui şi care îl încredinţă de neschimbarea gândului său, plin de ruşine îl trimise din nou nebunului tiran, arătându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slavă, ci dimpotrivă, cu totul neînvăţat. Şi ducându-se şi el înaintea împăratului îi zise:
– O, împărate, mai uşor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce doreşti tu.
Auzind aceasta, tiranul dădu poruncă să fie dus sfântul Teofan în palatul lui Elefterie şi să fie închis într-o încăpere foarte strâmtă şi întunecoasă, punându-se şi paznici la uşă, încât să nu poată fi slujit de cineva.
Trăind astfel vreme de 2 ani şi apăsat fiind de necazuri şi nevoi, ruşină şi cu aceasta pe tiran. Căci neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se supună voinţei lui, fu surghiunit în insula Samotrachi.
Iar ducerea lui în surghiun, îi grăbi şi plecarea din trup. Astfel, trăind în acea insulã numai 23 de zile, plecă la cămările cele de Sus gătite de Domnul bineplăcuţilor săi, iar trupul său fu înmormântat cu cinste. Mai apoi, moaştele sale umplură de binecuvântări şi tămăduiri pe toţi cei ce veneau la dânsul.
***
Atras ai fost de dragostea cea predorită a Stăpânului tău şi ai defăimat dragostea cea lumească; şi una făcându-te cu dragostea dumnezeiască, desfătarea cea lumească ca pe un nimic ai socotit-o, preafericite. (Din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)
Cu adevărat, Dătătorul celor bune ţi-a dăruit ţie din belşug răsplătiri pentru ostenelile tale, de trei ori fericite, dându-ţi putere să alungi demonii, să vindeci bolile, şi te-a învrednicit de bucuria cea nespusă acolo unde cetele îngerilor dănţuiesc de-a pururea, ca să vezi faţa Atotţiitorului. (Dintre Stihirile ce se cântă la Vecernie)
Îndrumă spre fapta bună viaţa mea, cuvioase, netezind cărarea înfrânării cu rugăciunile tale, părinte; pe care mă învredniceşte cu tărie, fericite, bine a merge. (Din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)
Măritu-te-ai cu minunile, purtătorule de Dumnezeu. Căci Hristos te-a răsplătit pentru răbdarea ta; pentru aceasta, şi tămăduiri izvorăşti, ca dintr-un izvor, celor ce au trebuinţă, preasfinţite. (Din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)
SURSA: http://sfintisiicoane.wordpress.com/
Sfântul Antonie Cel Mare 